My Erasmus: Diana Prisăcariu

Autodefinirea nu este niciodata uşoară. Un mediu radical diferit o impune însă şi o îngreunează făcând-o, în acelaşi timp, cu atât mai autentică. Mai mult decât orice alt factor, singurătatea, definită nu prin absenţa oamenilor şi a locurilor dragi, ci a oricărui criteriu sigur de evaluare a modului în care studiul, relaţiile interumane, viaţa in ansamblul ei se desfaşoară pe noul teritoriu pe care l-ai ales, provoacă o stare pe care doar singur o poţi depăşi în mod productiv.

Parisul e un oraş al contrastelor, al unor linii de demarcaţie extrem de clare şi, totuşi, atât de apropriate una de cealaltă. In ciuda protestelor ce se desfăşoară cu o regularitate aproape banală pe străzile de pe Rive Gauche, impresia mea e aceea că, de fapt, toţi işi acceptă condiţia conform acestei ecuaţii permeabile şi ascunse.

Astfel, dincolo de splendidele "hôtel"-uri din La belle époque, dincolo de eleganţa şi bunul gust vestimentar ce caracterizează toate genurile şi vârstele, transpar cu atât mai evident sărăracia şi durerea vizibilă a celor fără un acoperiş, SDF-ii. Unul doarme pe treptele Operei Garnier într-un sac de dormit albastru ce contrastează profund cu aurul şi marmura clădirii, iar o altă doamnă îmi povesteşte, la spălătoria pe care o folosim împreună, cum e această a treia iarnă pe care o petrece într-o parcare.

Mai puternică însă îmi apare suferinţa imigranţilor, de origine africană, arabă şi, da, est-europeană, pe care o împărtăşesc şi eu. După ce ai fost educat să crezi că Franţa şi România sunt ţări surori, e greu să simţi la fiecare pas că această idee nu e deloc împărtăşită de către francezi, iar cei care sunt interesaţi să îţi devină colegi buni şi apoi prieteni sunt originari din ţări precum Australia, Japonia şi...România. Am însă noroc că am primit un loc la cămin, mă avertizează un profesor de origine berberă pe care îl cunosc la cantină. Dacă aş fi fost "noire", cu siguranţă aş fi petrecut câteva nopţi în stradă înainte.

Mona Lisa e mult mai mică decât îmi imaginasem. Descopăr însă muzee, mai reduse ca dimensiuni, care îţi sădesc în suflet bucuria şi o lasă să crească în mod adevărat. Mă îndrăgostesc, aşadar, de Cluny şi de Muzeul Rodin, simt că nu mai pot părăsi Guimet-ul şi mă transpun în alte lumi prin Carnavalet. Marais-ul e, dealtfel, cartierul meu preferat. Ce ciudat, îmi spun prietenii, ca până şi aici la Paris tot spiritul Europei Centrale îl caut...

Când am intrat la primul TD la Sorbona, cel de artă gotică, am crezut că îmi va fi imposibil să termin cu bine semestrul. La examenul de final însă, bucuria a fost enormă, văzând cum pot umple opt pagini în limba franceză pentru un singur subiect, cel al Crucificării lui Duccio de pe Panoul Catedralei din Siena. Mai mult decât cunoştinţele de iconografie şi tehnică, o parte din simţirea maestrului a intrat şi în mine. Atunci am înţeles că niciun alt argument nu mai e necesar pentru a putea spune că ştiu, în sfârşit, ce este istoria artei.

            Bibliotecile sunt paradisul, în total contrast cu mulţi din cei ce le trec porţile. Cu atât mai de neuitat...Sunt, deodată, eu. Şi a fost numai un semestru.