Conferința Semne fără miză: Autopoieză, IA generativă și sedimentarea sensului, lect. dr. Codruța Hainic

Facultatea de Istorie și Filosofie prin Centrul de Filosofie Aplicată și Asociația pentru Promovarea Filosofiei vă invită la conferința Semne fără miză: Autopoieză, IA generativă și sedimentarea sensului susținută de către lect. dr. Codruța Hainic (Facultatea de Istorie și Filosofie, Departamentul de Filosofie).

Evenimentul va avea loc vineri, 29 mai 2026, de la ora 18.00, în sala D.D. Roșca, Clădirea Centrală a UBB Cluj-Napoca, str. M. Kogălniceanu nr. 1, etaj 1. 

Rezumat 

Pot sistemele generative de tip IA să participe la o semioză autentică sau ele constituie un fenomen fundamental diferit? Cercetările recente din domeniul enactivismului au demonstrat că sistemelor de IA generativă le lipsesc caracteristicile de întrupare, participare și precaritate specifice entităților conștiente vii (Birhane & McGann 2024; Zebrowski 2025). Prezenta lucrare extinde această critică în domeniul biosemioticii, punând o întrebare pe care literatura enactivistă nu a abordat-o încă pe deplin: dacă crearea de sens presupune o organizare autopoietică, atunci ce rol pot juca sistemele de IA non-autopoietice în procesele intersubiective prin care sensul apare, se sedimentează și se transformă? Lucrarea își dezvoltă argumentul la intersecția dintre: (1) biosemiotică și (2) filosofia enactivistă. În acest sens, voi folosi conceptul lui Hoffmeyer de schelă semiotică (semiotic scaffolding), ce examinează modul în care sistemele vii – de la celule la ecosisteme – se organizează prin rețele complexe de semne, semnale și indicii. Pe de altă parte, pentru enactivism, cogniția este fundamental un proces de creare de sens: procesul prin care un sistem precar și autonom stabilește relații semnificante cu mediul său pentru a-și menține viabilitatea. Această capacitate de creare de sens presupune autopoieza – închiderea organizațională prin care un sistem produce în mod continuu componentele care îl constituie. În cadrul lucrării îmi voi concentra atenția asupra unor cercetări mai recente care afirmă că, în ciuda capacității lor remarcabile, sistemele generative de IA nu prezintă caracteristicile unei organizări care se autoproduce, în sensul că nu posedă nici auto-întreținerea metabolică, nici „reintrarea” și construcția reflexivă a limitelor caracteristice sistemelor autopoietice (Bianchini 2023, Zönnchen et al. 2025). Continuând sincretismul lui C.S. Peirce, în cadrul prezentei lucrări voi respinge o separare clară între natură și cultură și voi afirma că semnificația rezultă din tensiunea dintre constrângerile întrupate (embodied) și limitările practice intersubiective privind utilizarea semnelor. Pe măsură ce aceste moduri de întrupare se repetă în timp, ele se stabilesc în structuri comune care deschid și restrâng în același timp crearea de semnificații viitoare. În mod crucial, această dinamică de sedimentare-transformare presupune sisteme vii cu mize în propria lor continuare — sisteme pentru care semnele contează deoarece existența lor este precară. Obiectivul principal al lucrării este să reconstruiască relația dintre autopoieză și semioză și să examineze dacă autopoieza este necesară, suficientă sau pur și simplu tipică pentru interpretarea autentică. Cadrul teoretic rezultat va fi utilizat pentru a analiza sistemele generative de IA, folosind cercetări semiotice recente privind producerea de sens în IA (Paolucci 2025), teorii privind hibridizarea cognitivă om-IA (Barandiaran & Pérez-Verdugo 2025) și teoriile care analizează legătura dintre sistemele biologice, cogniție și evoluțiile actuale în domeniul IA și posibile legături cu autopoieza și conceptele conexe. (Bianchini 2023). Pentru aceasta, voi propune conceptul de schelă parasemiotică pentru a putea surprinde rolul distinctiv pe care îl joacă sistemele generative de IA în crearea de sens. În raport cu semioza umană, sistemele generative de IA sunt considerate  „parazitare”: practicate pe corpuri care reprezintă o producție sedimentată de semne culturale, ele recombină aceste semne, dar fără a locui într-un Umwelt și fără a menține o organizare autopoietică. Ele funcționează în cadrul semiosferei, dar fără a contribui la dinamica sa vie. Acest lucru duce la trei concluzii principale: (1) Absența autopoiezei marchează o distincție ontologică: autopoieza nu este incidentală interpretării, ci constitutivă pentru aceasta. Un sistem care nu se menține în mod precar nu poate interpreta deloc — poate doar manipula tipare. (2) Chiar dacă IA intervine și transformă dinamica sedimentării-transformării prin accelerarea recombinării semnelor, ea rămâne indiferentă față de fundamentele întrupate ale sensului, ceea ce are implicații profunde pentru evoluția culturală. (3) Această perspectivă afirmă că crearea intersubiectivă a sensului este ireductibil biologică: acumularea, sedimentarea și transformarea sensului necesită comunități de sisteme autopoietice, care generează dimensiunea normativă a semiozei.