Doctorate

I. prof. dr. habil. Alexander Baumgarten este conducător de doctorate în cadrul Şcolii doctorale de Filosofie a UBB din anul 2014. Interesul său general se îndreaptă spre filosofia medievală de tradiţie latină, iar în particular este preocupat să iniţieze cercetări doctorale având ca teme aristotelismul şi neoplatonismul latin, tradiţia universitară a comentării Cărţii Sentinţelor a lui Petrus Lombardus, influenţa lui Anselm şi a lui Augustin în tradiţia scolastică. În prezent, împreună cu Alexander Baumgarten studiază următorii doctoranzi, având următoarele teme de cercetare:

– 1. Mădălina-Gabriela Pantea (înscrisă în 2014)

Receptarea Sfântului Augustin în comentariile sentenţiare din a doua jumătate a secolului al XIV-lea

Proiectul meu de doctorat urmăreşte cum scrierile lui Augustin sunt receptate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea în comentariile la Sentinţele lui Petrus Lombardus. Pentru aceasta am ales patru autori, membri ai ordinului cistercian care studiază la Paris, la Colegiul Saint Bernard în perioade diferite, aceştia fiind prezentaţi cronologic, după anul în care comentează Sentinţele: Iohannes de Mirecuria (1344-1345), Godescalp de Nepomuk (1367), Conradus de Ebrach (care nu studiază doar la Paris, ci şi la Bologna (1368-1369), Praga (1376-1377) şi Viena (1385) şi Iacobus de Altavilla (1369-1370). Textul pe care îl avem în vedere este distincţia a treia din Cartea I a Sentinţelor. Distincţia a treia investighează cunoaşterea trinităţii necreate prin raţiunea umană, punând accentul pe faptul că nu poate fi investigată prin vestigii sau imagini. Conceptele folosite pentru a investiga cunoaşterea trinităţii sunt cele folosite de către Augustin, în tratatul De trinitate, mens, notitia, voluntas, memoria. Aşadar acest text ne va permite să urmărim dezvoltarea tradiţiei cisterciene din secolul al XIV-lea şi totodată ne va permite să aflăm dacă ideile dezvoltate de fiecare cistercian, în parte, sunt originale şi dacă fundamentele augustiniene ale problemei investigării trinităţii sunt preluate chiar din scrierile lui Augustin sau sunt preluate din alte scrieri care doar îi prezintă ideile şi conceptele trinitare, pentru a afla la finalul studiului dacă ne aflăm în faţa unei noi lecturi a augustinismului.

– 2. Daniel Coman (înscris în 2014)

Receptarea lui Anselm de Canterbury în Comentariile la Sentințe din a doua jumătate a secolului al XIV-lea

Comentariul la Sentințele lui Petrus Lombardus (1096-1164) constituia în Evul Mediu o etapă obligatorie în vederea obținerii titlului de doctor în teologie, iar din acest motiv el devine unul dintre cele mai importante mijloace de vehiculare a tezelor teologice, dar și filozofice din tradiția creștină occidentală. În acest context, Anselm din Canterbury (1033-1109) este una dintre cele mai receptate și influente autorități ale sec. XIV. Cercetarea de față se va preocupa de receptarea lui Anselm și de analiza modului în care această autoritate este instrumentalizată în comentariile la Sentințe ale lui Robert Holcot (O. P.), Jacobus de Altavilla (O. Cist.), Arnold de Seehausen (O.E.S.A.), Conrad de Ebrach (O. Cist.) și Johannes Brammart (O. Carm.).

– 3. Adrian Şerban (înscris în 2015)

Intelectul şi inteligibilul la Albert cel Mare împreună cu editarea comentariului medieval anonim aflat în ms Ossolineum 734 ff. 98-110, Wrocław, la De intellectu et intelligibili de Albert cel Mare

Teza de doctorat va avea două componente, prima dintre ele urmând a se ocupa de tratatul lui Albert cel Mare De intellectu et intelligibili și, mai larg, de modul în care Albert interpretează în opera sa problemele noeticii aristotelice, în raport cu pozițiile din epocă ale unui Toma din Aquino sau Siger din Brabant. Tratatul amintit și opera lui Albertus Magnus sunt așezate în contextul lor istoric și ideatic, pornind de la comentatorii antici și apoi arabi ai lucrării lui Aristotel Despre suflet și până la albertismul cracovian de secol XV. O a doua componentă a tezei are în vedere editarea unicului comentariu medieval la De intellectu et intelligibili care ni s-a păstrat și care ține tocmai de albertismul cracovian. E vorba de un comentariu anonim, de școală, aflat în ms Ossolineum 734 de la Wrocław (ff. 98-110).

– 4. Cristina-Melania Horotan (înscrisă în 2015)

Redescoperirea unui sentenţiar: dimensiunea filosofică a Prologului Comentariului la Sentinţe al lui Iacobus de Spinalo

Cercetarea noastră constă în descifrarea şi editarea manuscrisului lui Jacobus de Spinalo, traducerea lui din limba latină, precum şi documentarea asupra autorului, asupra surselor sale şi influenţei pe care a avut-o opera sa în literatura sentenţiară. Manuscrisul aflat la Biblioteca din Köln conţine Prologul Comentariului la Sentenţele lui Petrus Lombardus, într-o copie din prima jumătate a secolului XV; autorul, Jacobus de Spinalo, a fost un franciscan din sec. XIV. Puţinele informaţii pe care le deţinem despre el provin de la Damasus Trapp, care îl citează ca sursă franciscană pentru Hugolino de Orvieto, şi non-augustiniană, pentru Johannes Hiltalingen. În această etapă a cercetării, putem descrie structurarea Prologului după schema concluzie – argumente – dubiu – contradicţie; problemele abordate sunt raportarea omului călător (homo viator) la viaţa veşnică, acţiunile morale, virtuţile. Sursele citate sunt Augustin de Hippo, Aristotel, Noul Testament, Grigore cel Mare, Anselm de Canterbury, Hugo de Saint Victor, Petrus Abelardus etc. Manuscrisele studiate sunt: Madrid, Bibl. Univ. 118.2.42; Koln: Handschriften (GB fol.) (Best. 7002) 175, Bd. 1.

– 5. Oana-Corina Filip (înscrisă în 2015)

Rațiunea ca element central în Policraticusul lui Ioan de Salisbury

Mult timp, Policraticus-ul lui Ioan de Salisbury a fost considerat de către specialiști o lucrare compozită, formată din subiecte disparate. Teza de față își propune demontarea acestei idei, identificând raționalitatea ca element unificator al tratatului. Rațiunea este criteriul etic prin excelență, atât pentru otium, cât și pentru negotium. Ea este elementul cel mai specific omului, care îl distinge de restul creației și îl apropie de Creator. Cultivarea înțelepciunii deține un rol major în dobândirea mântuirii omului, atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar. Legea este, la rândul ei, o implementare a rațiunii, decurgând din legea divină și implicit din rațiunea divină. Ea separă cetățenii virtuoși de tirani. Pentru Ioan, caritatea reprezintă o fațetă a rațiunii, dându-i acesteia din urmă și un caracter profund social. Ceea ce rezultă este o filosofie politică centrată pe dezvoltarea rațiunii fiecărui membru al societății, în cadrul căreia aspectul social rămâne esențial.

– 6. Monica-Elena Pop (înscrisă în 2015)

Lumină și parusie în gândirea Plotin

Tema propusă se dorește a fi o încercare asupra conceptului de prezență (parusie), înțeles ca raportul care se instituie între lumea inteligibilă ca realitate autentică și lumea sensibilă ca umbră sau semn al inteligibilului. Parusia în accepțiune plotininană presupune desfășurarea (manifestarea) eternă a Unului în lume.. Este o prezență ubicuă și eternă, garantă de Unul, deși prezența nu se realizează prin participarea propriu-zisă, directă a Unului, ci mai degrabă prin imparticipabilitate. Mesagerul prezenței este lumina. Lumina legitimează creația prin ieșirea ei din întuneric și este cea mai puternică legătură pe care o avem cu universul, cu divinul. Ca să vorbim de această prezență în gândirea lui Plotin, trebuie să vorbim de procesiune. La Plotin întâlnim procesiunea intelectuală circulară, procesiune care se realizează din eternitate, care se sustrage temporalului și care se desfășoară prin intermediul ipostazelor (manifestări ale Unului). Unul este originea pluralitații, dar el nu se divide în vreun fel. Natura lui este infinită, nu are limite și nu-i lipsește nimic. Nefiind cantitate, Unul se găsește în afara timpului și a spațiului: el are în același timp ubicuitate și eternitate. Eternitatea generează timpul care curge și implică succesiunea și transformarea. Ubicuitatea generează și depășește prin întindere spațiul care este divizibil. Unul plotinian nu poate fi demonstrat nici prin știință nici printr-o intuiție intelectuală, ci prin experiența și experierea unei prezențe. Fundamentul însuși al ființei este o prezență iar noi suntem invitați să ne apropiem de acestă prezență prin contemplare. Vederea Unului face să se deschidă în om viața mistică căci, cel ce vede, se vede asemănător obiectului contemplat. Relația noastră cu Unul se instituie, în primă instanță, după ordinea prezenței. Principiul care face să existe și să se miște lumea sensibilă este pretutindeni, dar nu există decât în sine însuși.

– 7. Andrei Marinca (înscris în 2016)

Dispute în jurul atomismului în filosofia naturală a secolului al XIV-lea

Prin cercetarea noastră ne propunem să clarificăm etapele disputei scolastice privitoare la structura atomistă a realului, care a debutat odată cu primul deceniu al secolului al XIV-lea și s-a prelungit până la mijlocul aceluiași secol, precum și aportul fiecărui participant implicat în aceste dispute. Miza principală a acestor dezbateri este aceea de a decide dacă continuumurile (liniile, spațiul, timpul) sunt compuse din părți indivizibile (atomos) sau dacă sunt divizibile la infinit. Cercetarea noastră constă în editarea critică și studiul conținutului acestor dezbateri și a raporturilor dintre autorii lor, cu o privilegiere a autorilor atomiști și anti-atomiști deopotrivă, care au predat în cadrul Facultății de Teologie din Paris în primele trei decenii ale secolului al XIV-lea. Această întreprindere va privilegia trei dintre acești autori: Gerardus Odonis, Michael din Massa OESA și Iohannes Gedeonis. Cercetarea noastră este ghidată de următoarele interogații: Care au fost cauzele apariției în Universitățile occidentale, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, a diferitelor variante de atomism? Putem stabili o filiație textuală între, pe de o parte, Henry de Harclay, cancelar al Universității din Oxford și primul atomist din secolul al XIV-lea, și, pe de altă parte, Gerardus Odonis, astfel încât atomismul ultimului să fie un caz particular al influxului de teologie engleză în gândirea continentală a secolului XIV? În ce context și în ce perioadă precisă a compus, după expresia lui Murdoch, “necunoscutul John Gedo” tratatul său De continuo (Vat. lat. 3092)? A avut fizica ockhamistă un impact asupra evoluției atomismului secolului al XIV-lea? O imagine mai clară ne va fi oferită şi de studiul și editarea celor 10 quaestiones de continuo din comentariul sentenţiar al lui Michael de Massa OESA la Cartea a II-a, ms. Vat. lat. 1087.

– 8. Ioana Curuţ (înscrisă în 2016)

Filosofie, teologie şi antiiudaism la Universitatea din Viena în secolul al XV-lea. Cazul lui Thomas Ebendorfer

În cadrul cercetării doctorale asumate am în vedere reconstituirea istorico-filosofică a unui episod important şi insuficient studiat din istoria intelectuală occidentală de la finele Evului Mediu. Anii 1420-1421 marchează un eveniment tragic în istoria umanităţii, reţinut sub numele de Wiener Gesera, sintagmă ce trimite la decizia ducelui Albert al V-lea de a persecuta comunitatea evreiască din Viena, una dintre cele mai mari comunităţi de evrei din Europa din acea perioadă. Acelaşi mediu vienez al începutului de secol XV este martorul unui fenomen de estompare a graniţelor dintre societate, Biserică şi Universitate. Ipoteza care orientează cercetarea mea se referă la posibilitatea ca acest fenomen să fie reflectat în interiorul genului de texte academice redactate la Facultatea de Teologie a Universităţii din Viena în intervalul ca. 1400-1425. Intenţia noastră de cercetare vizează analiza antiiudaismului promovat în scrierile universitare ale teologilor vienezi, a influenţei şi a efectelor pe care le-au produs. Necesitatea chestionării gradului de implicare al teologilor vienezi (Thomas Ebendorfer et alii) în efortul de reconstruire a societăţii vieneze prin eradicarea comunităţii evreieşti se impune cu atât mai mult atunci când avem în vedere beneficiile materiale pe care universitarii le-au câştigat în urma persecuţiei evreilor; unul dintre acestea poate fi văzut chiar în coperţile în limba ebraică cu care sunt legate unele manuscrise latineşti vieneze, întrucît Universitatea a primit din partea ducelui majoritatea cărţilor evreieşti confiscate. Un rol central va reveni procesului de editare şi interpretare a unui corpus de texte din comentariile sentenţiare care sunt în prezent consultabile doar în manuscrise şi care poartă urmele unor schimbări sociale ce au culminat cu dispariţia unei întregi comunităţi umane din societatea vieneză.

– 9. Vlad Ile (înscris în 2016)

Teoria lui suppositio şi Summule logicales ale lui Petrus Hispanus

Teza cercetării mele este că teoria despre suppositio a lui Petrus Hispanus din lucrarea Summule logicales poate fi mai bine înțeleasă și tradusă terminologic și conceptual prin două etape. Prima etapă presupune evaluarea critică a celor două abordări prezente în exegeza contemporană: abordarea istorico-descriptivă, care consideră termenul și conceptul de suppositio un produs specific medieval, deci un intraductibil, și abordarea critică, care echivalează terminologic și conceptual această teorie cu teorii contemporane ale logicii și ale filosofiei limbajului, precum teoria referinței. Cea de a doua etapă presupune identificarea unui demers care să compenseze insuficiențele acestora. Acest demers pornește de la ipoteza unei duble naturi a logicii medievale. Pe de o parte existența unei caracteristici formale înțeleasă ca tendință spre rigurozitate conceptuală, iar pe de altă parte existența unei caracteristici naturale înțeleasă prin faptul că limbajul în care sunt exprimate teoriile logicii medievale este unul comun și intuitiv. Cele două aspecte se compensează reciproc, iar neglijarea unuia duce la angajarea în una dintre cele două abordări contemporane asupra teoriei despre suppositio. Această ipoteza va fi confirmată prin studiul triplei origini (gramatica prisciană, teologia poretană și tradiția de comentarii asupra textelor logicii aristotelico-boethiene) și a evoluției conceptului de suppositio până în secolul XIII. În final, cercetarea va fi însoțită de o traducere a lucrării Summule logicales în limba română.

– 10. Teodor Alin Luca (înscris în 2017)

Receptarea Categoriilor lui Aristotel în evul mediu

Categoriile lui Aristotel, prima parte a Organonului, a suscitat de-a lugul vremii una din cele mai redutabile influențe asupra gândirii europene și nu numai. Teza mea cu titlul ‚Receptarea Categoriilor lui Aristotel în evul mediu’ își propune să surprindă aceste receptări ce s-au constituit într-o tradiție care din antichitate în evul mediu îi angajează pe greci, apoi pe latini în încercarea interpretării acestui text. Una dintre finalitățile tezei este o nouă traducere în limba română și o interpretare a textului grecesc luând în considerare atât perspectiva traducerii latine a lui Boethius, grație căreia vom avea posibilitatea să surprindem primele momente ale dialogului cu tradiția receptării latine a Categoriilor, cât și comentariile antice și medievale greco-latine ale unor Porfir, Dexip și Ammonius, Augustin de Hipona, Anselm de Canterbury, Albert cel Mare sau Toma din Aquino. Vom lua, desigur, în discuție și cele trei variante românești (Constantin Noica, Mircea Florian și Traian Brăileanu) analizate comparativ, încercând să răspundem și la întrebarea: de ce o nouă traducere? În teză va apărea de asemenea și o traducere inedită a tratatului anonim complementar Categoriilor: Liber sex principiorum (Cartea celor șase principii). Efortul nostru se subsumează astfel celui al profesorului Alexander Baumgarten, acela de a facilita mediului cultural românesc accesul la tradiția gândirii antice și medievale.

– 11. Elena Chiorean (Trezburcă) (înscrisă în 2017)

Problema solitudinii în opera lui Petrarca

Cercetarea tratatului De vita solitaria, punctul de pornire al tezei noastre Problema singurătății în tratatul «De vita solitaria», abordează o serie de discuții centrate pe problema sinelui, a scriiturii, a prieteniei și a răgazului, fiecare din aceste concepte definind și definindu-se prin acela mai larg al singurătății. Problema singurătății este circumscrisă, în toate stadiile și aspectele, de ideea sincerității, a onestității sau, în termenii filosofiei moderne, a autenticității. În demersul reconstituirii profilului omului solitar ne-am propus să studiem cu atenție latura auctorială a tratatului ce este consolidată pe trei piloni ai antichității: Augustin, Seneca, Cicero – în calitate de călăuze principale în stabilirea sensului singurătății, lor adăugâdu-li-se alte prezențe ale Antichității și Evului Mediu, cum sunt: Aristotel, Ovidiu, Virgil sau un Bernard de Clairvaux. Totodată, pe lângă aspectele care conturează beneficiile vieții în singurătate, tratatul lui Petrarca atinge și altă preocupare profund filozofică: cea a raportării la moarte, înscriindu-se astfel în demersul clasic al filosofiei ca pregătire pentru moarte, plecând de la premisa că celui singur, în termenii lui Petrarca, nu îi este teamă de moarte.

– 12. Andrei Tudor Man (înscris în 2018)

Teoria stoică a semnului divinator și raporturile sale cu platonismul

Pentru omul antic, universul era semnificant prin toate părțile sale. Ritmul meteorologic al naturii, economia muncilor agricole, oportunitatea unei acțiuni militare, dar și viața religioasă personală și comunitară erau reglate de intervenții semnificante ale divinului în lume. Semnele trimise oamenilor primeau de cele mai multe ori forme dintre cele mai cotidiene, indistinctibile de evenimente uzuale, așa încât instituțiile religioase ale lumii mediteraneene au codificat într-o anumită măsură morfologia semnelor divinatorii și au format specialiști ale interpretării lor. La rândul său, filosofia antică a manifestat un interes deosebit față de formele de semnificare ale divinului și de integrarea lor într-o cosmologie coerentă, stoicii fiind cei care au creditat cel mai puternic validitatea divinației. Teoria stoică a divinației și înțelegerea filosofică a semnului divinator s-au universalizat de-a lungul Antichității elenistice, pentru ca în Antichitatea târzie să apară în scrierile neoplatonicienilor independente de conștiința originii lor stoice. Plasat la intersecția dintre studiul filosofiei antice și studiile religioase, proiectul de față își propune să studieze teoria stoică a semnului divinator și receptarea sa în platonism, plasând un interes deosebit asupra intermedierii medioplatonicienilor în transmiterea acestui concept și asupra receptării sale neoplatoniciene.

– 13. Alin Constantin Corfu (înscris în 2019)

Tratatul De sphaera al lui Johannes de Sacrobosco în secolul al XIII-lea

Cercetarea desfășurată pe parcursul studiilor doctorale are ca obiectiv central atât studierea tratatului Despre sferă (De sphaera) al lui Johannes de Sacrobosco (c. 1195 – c. 1256) în contextul secolului al XIII-lea al mediului universitar parizian cât și modul în care acest tratat l-a inflențat pe Robertus Anglicus (sec. XIII) în redactarea propriului său comentariu asupra acestuia. Tratatul De sphaera fiind unul dintre cele patru tratate ce formează corpusul operelor lui Sacrobosco, ce oferă la începutul secolului al XIII-lea atât o imagine generală a structurii cosmosului cât și o miză tripă. Prima miză constă în cunoscutul episod de traducere al secolelor XI-XII în mediul latin al tratatelor greco-arabe, tratatul De sphaera preluând, asimilând și comparând unele dintre noile traduceri a textelor dedicate astronomiei. A doua miză constă în nevoia de reînnoire a curriculei dedicate astronomiei a Universității din Paris. Iar a treia constă în noutatea și nevoia utilizării tratatului în curricula universitară pariziană a secolului al XIII-lea.

– 14. Petru Dimitriu (înscris în 2019)

– 15. Lavinia Grijac (înscrisă în 2020)

Percepția istoriei romane la Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu

Cercetarea mea doctorală vizează o serie de probleme referitoare la filosofia istoriei și hermeneutica lui Augustin, urmărind să dau răspunsuri unor întrebări-cheie legate de istoria romană așa cum este prezentă în opera sa Despre cetatea lui Dumnezeu, dintre care: 1) dacă, datorită hermeneuticii istorice deja fundamentate în operele anterioare precum Confesiuni și Despre Treime, percepția istoriei romane în proiectul celor două cetăți poate juca rolul unei percepții nu doar a trecutului, ci și a viitorului; 2) dacă interpretarea evenimentelor trecute poate include prevestirea celor viitoare chiar și în cazul expunerii unei istorii păgâne precum cea a romanilor; 3) în ce măsură modelul epistemologic augustinian dezvoltat în Confesiuni și Despre Treime influențează discursul istoric din Despre cetatea lui Dumnezeu în general; 4) în ce măsură modelul analogiei dintre persoanele Treimii și facultățile sufletului are un rol in percepția augustiniană a istoriei; 5) dacă și cât a fost receptată în cultura română gândirea istorico-hermeneutică a lui Augustin. În paralel, voi coordona ediția bilingvă a acestei opere, ceea ce stă în legătură cu o a doua problemă căreia vreau să mă adresez în lucrarea de doctorat, anume problema generală a edițiilor și traducerilor textelor fundamentale în spațiul românesc care, atunci când privim spre numărul vast de opere ale lui Augustin în particular, pune serioase întrebări, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, referitoare la sursele bibliografice, dar și accesul la cultură de care cititorul român dispune astăzi.

– 16. Antal Ferencz Orban (înscris în 2020)

Beatitudinea paulină în opera Sf. Augustin

Sf. Augustin însuși mărturisește descoperirea adevăratei bucurii în scrierile Sf. Apostol Pavel, comparându-l cu tot acel adevăr pe care filozofii l-au intuit sau deținut pe parcursul veacurilor. Cercetarea nostră va consta în identificarea conceptelor de bază care stau la originea fericirii pauline, interpretarea acestora și identificarea/descrierea interpretării date de Sf. Augustin acestora. Propunem un demers interdisciplinar (filozofic și teologic), însăși opera augustiniană fiind o magnifică operă interdisciplinară. Identificarea aprecierilor de ordin psihologic științific al operei augustiniene aduce în cadrul cercetării propuse posibilitatea de identificare și trasare a unui filon al Fericirii, ca istorie a gândirii, a simțămintelor umane articulate prin cuvinte și studiate ca atare, dar și ca parte a istoriei ideilor. Scrierile sale au relevanță și în contextul teologic modern atât istoric cât și protestant, cu posibilitatea de autentificare a filoanelor de gândire ce au potențial de proveniență augustiniană, dar identificând și posibile neînțelegeri ale textelor pauline în contextul istoric al secolelor primare ale creștinismului. Vom încerca să revizităm scrierile Apostolului printr-o reevaluare exegetică, prin comparația interpretărilor, iar în final vom avea răspunsul la întrebarea: este Sf Augustin urmașul spiritual al Ap. Pavel în privința formulării beatitudinii și cât din beatitudinea augustiniană este de origine paulină? Demersul nostru va fi provocator, mai ales datorită faptului că mintea filozofică a lui Augustin a operat cu concepte religioase. Aplicațiile rezultatelor cercetării pot avea impact în context social și cultural.

– 17. Ioan-Bogdan Gligor (înscris în 2020)

Fundamentele filosofice ale doctrinei trinitare în Şcoala de la Saint-Victor

Scoţianul Richard, elevul şi succesorul saxonului Hugo la conducerea abaţiei şi Şcolii de la Saint-Victor, mistic de un calibru care i-a adus supranumele Doctor Contemplationis, reuşeşte în singurul său tratat dogmatic, De Trinitate, să ofere o demonstraţie a vieţii trinitare cu însemnătate pentru speculaţia creştină occidentală şi care reprezintă totodată o sinteză originală a unui model de cunoaştere-contemplaţie.
O etapă esenţială în desfăşurarea prezentului proiect de cercetare va consta, aşadar, în editarea şi publicarea operei victorinului în limba română, iar astfel lumea culturală românească va avea la dispoziție – în premieră - accesul potrivit într-o chestiune fundamentală în formarea spiritului european.
Doctrina trinitară are o consistentă dimensiune filosofică, iar fundamentele acesteia nu vor înceta să fie relevate pe întreg parcursul cercetării, împreună cu avatarurile transdisciplinare ale modelului trialist şi mecanismele de (trans)formare ale acestui tip de gândire.

Absolvenţi:

– 1. Dr. Claudiu-George Tuţu (înscris în 2012, conducător prof. dr. Marta Petreu; transferat în 2013; doctor din 2015)

Γνώμη – izvoarele filosofice, patristice şi biblice ale unui concept antropologic al lui Maxim Mărturisitorul

Cercetările teologice şi antropologice, cu privire la textele lui Maxim Mărturisitorul, au aprofundat, în mare parte, complexa şi poliedrica problemă a voinţei gnomice; aceleaşi studii, în schimb, au trecut cu vederea, sau au tratat în trecere, problema gnome-ului maximian. Speculaţia maximiană cu privire la cele două voinţe şi energii ale lui Hristos, dezvoltată într-un context monotelist şi monoenergist, devine punctul de plecare al unui nou orizont antropologic şi cristologic. Întrebarea centrală - ce este gnome? - devine aşadar vitală pentru aprofundarea chestiunilor antropologice şi cristologice ale timpului (sec. VI-VII). Posedă Hristos gnome şi în consecinţă o voinţă gnomică? A modificat păcatul strămoşesc, în vreun fel, modalitatea în care oamenii simt, gândesc şi acţionează? În acelaşi timp: a corupt păcatul originar modalitatea în care Hristos simte, gândeşte şi acţionează? Căutând răspunsul la aceste întrebări, vom ajunge la esenţa cercetării: ce este gnome? Această teză doctorală, aşadar, va încerca să analizeze şi să elucideze izvoarele filozofice, patristice şi biblice ale unuia dintre conceptele fundamentale ale speculaţiei maximiene: gnome.
Rezumat

– 2. Maria-Alexandra Baneu (înscrisă în 2013, conducător prof. dr. Marta Petreu; transferată în 2013; doctor din 2016)

Structuri conceptuale în opera lui Pelbartus de Themeswar - Aureum Sacrae Theologiae Rosarium ca reflectare a scotismului în secolul al XV-lea

Pelbartus de Themeswar este un franciscan observant din secolul al XV-lea. Până în momentul de faţă, cercetătorii au acordat o atenţie deosebită culegerilor de predici model scrise de către acesta, o adevărată comoară pentru un istoric care încearcă să refacă atmosfera din Europa Centrală a secolului respectiv. Interesul meu pentru opera lui Pelbartus de Themeswar se centrează, dimpotrivă, în jurul concepţiei sale filosofice, care este cu precădere exprimată în textul Aureum Sacrae Theologiae Rosarium. Această lucrare este o enciclopedie teologică în patru volume, fiecare dintre ele având drept temă principală tema volumului corespunzător al Cărţii Sentinţelor. Astfel, primul volum tratează Treimea, al doilea creaţia, al treilea se ocupă de Christologie, iar al patrulea de sacramente. Scopul cercetării mele doctorale este analizarea manierei în care Pelbartus compilează volumul despre Treime pornind de la textele unor cunoscuţi scotişti, cum ar fi Guillaume de Vaurouillon, Petrus de Aquilla, Fraciscus de Meyronnes, etc., precum şi evidenţierea modului în care acesta se îndepărtează, în anumite situaţii, de tradiţia scotistă (de exemplu, atunci când invocă textele lui Antoninus Florentinus, un dominican puternic influenţat de mişcările umaniste ale secolului al XIV-lea).
Rezumat

II. dr. habil. Monica Brînzei este conducător de doctorate în cadrul Şcolii doctorale de Filosofie a UBB din anul 2017.

– 1. Luciana Cioca (înscrisă în 2017)

Istoria chestiunilor vesperiale la universitățile medievale

Cercetarea în cadrul proiectului de doctorat vizează un tip aparte de dezbatere filosofică în cadrul universităților medievale, și care are loc cu ocazia absolvirii studentului la facultatea de teologie. Dezbaterea are loc în două etape și în jurul a două chestiuni disputate, numite vespere. La rândul lor, dezbaterile vesperiale fac parte dintr-o structură academică tripartită de obținere a titlului de doctor și a dreptului de a continua activitatea în calitate de profesor al universității, care să formeze, la rândul lui, noi generații. Nici una din cele trei trepte nu beneficiază, la momentul actual, de studii generoase care să se concentreze exclusiv pe istoria și caracteristicile acestor stadii de absolvire, motiv pentru care teza de față își asumă o abordare universală a chestiunilor vesperiale. Aceasta presupune: identificarea documentelor oficiale care reglementează desfășurarea sesiunii vesperiale, catalogarea tuturor vesperelor despre care se pot aduna date (criteriile de incluziune: vespera supraviețuiește ca text într-un manuscris sau mai multe, vespera supraviețuiește ca fragmente în alte producții ale autorului, în alte documente care o încadrează ca atare, sau în operele altor autori, și vespera supraviețuiește ca mențiune sub orice formă sub care o putem atribui unui autor), și extragerea unui corpus de informații de bază privitoare la data absolvirii autorului și la abordările doctrinare din cadrul vesperei.

– 2. Mirela Niculescu (înscrisă în 2019)

Fragilitatea ființelor umane și aspirația la absolut în scrierile scolasticilor. O abordare de ansamblu

Nucleul principal al acestei teze este descrierea holistică a fragilității ființei umane din punct de vedere metafizic, ontologic și etic - filosofic arătând modul în care principalii filosofi medievali, în special scolasticii, au subliniat în lucrările lor ceea ce este privit în persoană ca fiind fragil în relație cu sine, cu societatea și în cele din urmă cu Dumnezeu.
Scopul principal al tezei este de a arăta importanța și rolul voinței, a liberului arbitru în conducerea facultăților sufletului uman pentru a atinge fericirea, scopul ultim al omului.
Teza pleacă de la presupunerea a ceea ce Sfântul Pavel - apostolul a afirmat în 2 Corinteni 12: 9; 10: „Harul meu îți este de ajuns. căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune ”. Și „Căci când sunt slab, atunci sunt puternic”. Omul - ființa umană înzestrată de Dumnezeu cu raționalitate are puterea și mijloacele de a căuta și a găsi idealul destinului ființei umane și perfecțiunea având capacitatea de a acționa în libertatea voinței sale pentru a duce o viață fericită în ciuda fragilității și slăbiciunilor sale.
Principala preocupare filosofică este de a căuta să înțelegem persoana umană, ceea ce ne face fragili ca oameni în umanitatea noastră și să arătăm că ceea ce ne poate face fragili ca oameni poate deveni un izvor de putere în care Dumnezeu își poate revărsa harul și dragostea sau din contră un mijloc de a ne îndrepta spre ceea ce e mai rău în ființa noastră.

– 3. Andreea Ioana Scutelnicu (înscrisă în 2019)

Liberul arbitru

Conceptul de liber arbitru a fost larg dezbătut timp de mii de ani de numeroși mari filosofi fără a se ajunge la o concluzie unanimă. Cu toate acestea odată cu evoluția științifiăc au apărut noi modalități de a-l studia. Înțelegerea conceptului de liber arbitru este foarte importantă atât pentru viața individuală cât și pentru cea socială, dar în special pentru responsabilitatea morală și răspunderea în fața legii. Trei perspective principale asupra liberului arbitru sunt libertarianismul, care plasează libertatea pe primul loc, ca principiu de bază, determinismul, care susține ideea determinării tuturor acțiunilor viitoare de către cauze preexistente și compatibilismul care consideră că liberul arbitru și determinismul nu se află în contradicție. Toate aceste paradigme filosofice au apărut în timp, pe baza unor influențe. De exemplu, libertarienii au fost influențați de ideile carteziene și cele kantiene, compatibiliștii au fost influențați de empirici precum Thomas Hobbes sau David Hume, determiniștii au avut numeroși gânditori influenți, precum Baruch Spinoza, Arthur Schopenhauer sau Friedrich Nietzsche, fiecare dintre aceste poziții adunând numeroase argumente pentru a-și susține punctul de vedere. De multe ori se întâmplă ca o idee să fie susținută de serii întregi de argumente care răzbat în timp. În cazul înțelegerii liberului arbitru ideile deterministe au fost susținute de noile descoperiri științifice.