Mária Lupescu Makó

S-a putut constata destul de clar că după publicarea în masă a testamentelor cu scopul de a fi folosite ca surse istorice, primii care au acordat atenţie sporită acestor documente au fost specialiştii în istoria dreptului. După istoricii dreptului, în primele decenii ale secolul XX a venit rândul celor interesaţi de istoria socială de a evalua din punctul lor de vedere testamentele. De atunci, aria de folosire a testamentelor ca surse s-a lărgit simţitor: testamentele sunt folosite în analizele de reconstituire a arborelui genealogic, în monografii despre istoria unor oraşe, în studierea strategiilor de stratificare a societăţii şi de constituire a averilor, în analiza atitudinilor cu privire la religie, căsnicie şi educaţia copiilor din diferite perioade – precum şi în multe alte domenii. Începând din anii 1960-1970, analiza testamentelor a luat un nou avânt, cercetările fiind înlesnite nu numai de multitudinea de surse publicate, uşor accesibile, ci şi de faptul că specialiştii în istoria socială care se ocupau cu studierea culturii materiale şi a problemelor cotidiene din diferite perioade şi-au dat seama de avantajele pe care le oferă un asemenea tip de sursă “în masă”. Prin anchetarea actelor de ultimă voinţă pot fi soluţionate chiar şi probleme legate de demografie, structura familială, împărţirea averii, participarea femeilor şi bărbaţilor în procesul muncii şi în acumularea averii. Contribuţia sociologiei se poate remarca mai ales prin studiile sociologului britanic Wilbur Kitchener Jordan, iar apoi prin aportul istoricilor francezi din anii 1970 (Vovelle, Chaunu, Ariès). Reprezentanţii acestui curent, folosind metoda cantitativă, au cercetat, pe baza testamentelor, schimbările survenite în donaţiile vremii. Lor li s-au alăturat prin anii 1980 cercetătorii americani (Epstein, Cohn). Paralel cu aceste investigaţii istoria mentalităţilor a câştigat tot mai mult teren, astfel că testamentele au fost utilizate mai ales pentru studierea istoriei morţii şi a atitudinilor în faţa morţii, şcoala istoriografică franceză remarcându-se în mod desosebit (Chaunu, Lebrun, Vovelle). După abordarea cantitativă, a venit vremei celei calitative şi al posibilităţilor oferite de această metodă de interpretare. Reprezentanţii acestui curent (în frunte cu Martin Bertram) au susţinut unicitatea actului testamentar, prin urmare au militat pentru folosirea testamentelor ca surse narative. Prin analizele sale, Gavitt a arătat că merită încercată abordarea calitativă şi efectuată o analiză individuală a sursei mai ales atunci când dorim o reconstituire a sistemului de relaţii personale, familiare, de rudenie sau de prietenie ale testatorului sau relaţia sa cu partenerii de afaceri sau cu ceilalţi membri ai breslei din care făcea parte.

În ceea ce priveşte literatura istoriografică maghiară şi cea română putem observa că, din punct de vedere cronologic, privind cercetările testamentare este mai bogată în lucrări privind perioada premodernă şi modernă decât în cele privind evul mediu. Pe de altă parte, studiile privind problemele legate de testamentele medievale transilvane, fie ele nobiliare sau burgheze, abia dacă îşi fac apariţia pe această paletă istoriografică. Tangenţial, testamentele au fost utilizate şi pentru surprinderea sentimentului carităţii în societatea transilvăneană din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pentru identificarea cultului anumitor sfinţi sau chiar pentru naşterea anumitor cutume cum ar fi donaţiile pentru mântuirea sufletului. Din punct de vedere metodologic, analiza cantitativă pare să domine scena istoriografiei central-europene privind actele de ultimă voinţă. Publicarea testamentelor, a unor studii de caz, întăresc parcă această linie de cercetare. Supunerea testamentelor, mai ales în mediul austriac şi maghiar, unor analize ce ţin de domeniul culturii materiale, a vieţii spirituale, a relaţiilor familiare, indică însă şi o preocupare crescândă din partea respectivilor cercetători faţă de analiza calitativă a actelor de ultimă voinţă. Influenţa sociologiei şi a antropologiei juridice, atât de pregnantă în istoriografia occidentală, este mult mai puţin prezentă în preocupările istoricilor din această zonă. Încercări ce s-ar putea încadra din punct de vedere metodologic în această sferă de preocupări s-au materializat în analizele efectuate de Mónika Mátay pe testamente aparţinând epocii moderne. Confruntând izvoarele proprii cu posibilităţile oferite de metodele de analiză prezente atât în cercetările occidentale cât şi în cele locale, coroborarea metodei cantitative cu cea calitativă pare soluţia optimă în momentul de faţă.

1. Pe lângă domeniile amintite, exploatarea testamentelor în ce arii de cercetare ar mai putea fi realizată?
2. Cum apreciați încercarea/tendința istoriografică de a analiza situația femeilor testatoare în parametri deosebiți de cele ale testatorilor de genul masculin?
3. În ce măsură a influențat actul testării și conținutul testamentelor pluralismul confesional din Transilvania premodernă?
4. În istoriografia occidentală se discută despre ”secularizarea testamentelor” începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea. În ce măsură putem vorbi despre acest fenomen în Transilvania și cum se manifestă?

1. Tratarea conceptului de identitate confesională/religioasă are o bogată literatură occidentală.
   Cum vedeţi tratarea acestui subiect în literatura istorică autohtonă?
   • Botond Gudor (Alba Iulia, preot, istoric): Parţial tratată în funcţie de apartenenţa confesională. Lipsesc sau sunt puţine acele lucrări care tratează unitar şi echidistant conceptul de identitate confesională. Acestea sunt diferenţiate şi de limba publicării. De exemplu, pentru reformaţi şi romano-catolici, doar în maghiară, pentru ortodocşi şi greco-catolici, doar în română, pentru luterani în germană. Subiectul ar necesita o sinteză trilingvă.
   • Katalin Péter professor emeritus, Hungarian Academy of Sciences: The literature on the structure and functioning of the parish, the result of a fairly new approach to local communities by for instance Eamon Duffy, Beat Kümin, Dirk Schleinert etc., seems most useful in this regard, as in many others.
   • Alexandru-Florin Platon (Iași / Prof. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea ”Al. I. Cuza”): În istoriografia română, nu lipsesc preocupările pentru problema identităților confesionale/religioase, mai ales după 1989. După ce, înainte de această dată, problema identităților (nenumită, însă, așa, ci prin termenul marxist de „conștiință”) s-a circumscris aproape exclusiv, fenomenului formării națiunilor (a națiunii române, îndeosebi), aspectul confesional fiind tratat ca un „apendice” al său, după 1989, identitatea confesională a devenit un subiect de cercetare de sine stătător, explorările în acest domeniu datorîndu-se mai ales școlii istorice clujene, care a inițiat, în acest sens, numeroase programe de anchetă. Aceste programe au fost interesate îndeosebi de constituirea identității greco-catolicilor din Transilvania, în contextul Unirii religioase cu Biserica Romei, fără a neglija, însă, nici rolul Reformei în aceeași privință și al Reformei catolice. Cercetări consensuale nu au lipsit nici la Iași și București, fiind axate pe raporturile confesionale dintre catolici (mai puțin protestanți) și populația ortodoxă.
   • Edit Szegedi (Cluj-Napoca/ Conf. univ. dr., Facultatea de Studii Europene, UBB): Subiectul identităţii confesionale este abordat de mai mult timp în literatura istorică autohtonă, însă doar de puţin timp într-o manieră care să depăşească viziunea marcată de luptele naţionale din secolul al XIX-lea. Dacă luăm în considerare literatura mai nouă, atunci răspunsul ar fi: tratarea este inegală. Există subiecte predilecte şi există prea multe subiecte „abandonate”. Cunoaşterea surselor este deficitară – de exemplu, textele reformatorilor sunt cunoscute de regulă prin citări de citate şi doar rareori prin lectură directă. Barierele de limbă afectează atât cunoaşterea surselor cât şi a literaturii de specialitate. Pe de altă parte, şi identitatea confesională este privită după standardele secolului al XIX-lea. Aşa de exemplu, se ignoră schimbările prin care trece luteranismul post-iluminist, proiectând imaginea luteranismului modern asupra secolelor al XVI – XVII-lea. Identitatea luterană modernă, post-iluministă şi-a configurat identitatea în bună parte renegându-şi tradiţia pre-iluministă (de exemplu, debarochizând bisericile şi din considerente extra-estetice). Sunt ignorate deasemenea formele de identitate confesională fluidă, evoluţiile sau nuanţele din interiorul unei confesiuni. Un fenomen care merită cercetat ca atare este o literatură de specialitate de ultimă oră altoită pe o viziune a istoriei naţionale sau regionale din secolul al XIX-lea.
2. Care sunt mechanismele procesului de construire a identităţii religiose/confesionale în Transilvania? Pot fi ele aliate unor modele occidentale?
   • Botond Gudor: Modelele occidentale influenţează, modelează şi determină direcţiile identităţii confesionale transilvănene. Aceste modele sunt vizibile mai ales în mediul maghiar (catolic şi protestant), în cel german (mai ales protestant) şi în cel românesc (cazul Bisericii Unite sau al Reformei între români). Mecanismele procesului sunt îndeosebi influenţate de tipar şi carte (procesul de aculturaţie), procesul de peregrinare academică, de şcoală, de misionarismul (prozelitismul) practicat, de viaţa politică, de starea socială, de legislaţie, de biserică şi tipul teologiei practicate, de economie.
   • Katalin Péter: The exceptional experience re religio in Transylvania has been the close symbiosis of western and eastern Christianity. The continuous presence of the “other” must have influenced the construction of all forms of identities. However, as far as I know, that situation has no students yet.
   • Alexandru-Florin Platon: Aceste mecanisme sînt esențialmente, liturgice și culturale. Fiind însă vorba de Transilvania, o particularitate a identităților religioase/confesionale de aici este dimensiunea lor etnică. Din acest unghi, constituirea și structura lor sînt asemănătoare cu manifestările identităților religioase/confesionale din spațiul central-european și balcanic, dar se apropie mai puțin de un „model” sau de „modelele” occidentale (dacă putem vorbi, pentru Apusul Europei, de un „model”...).
   • Edit Szegedi: Ar trebui poate să se reflecteze asupra termenului de „occidental”. Poate fi considerat modelul Electoratului Saxoniei un model occidental? Cât de relevante erau modelele occidentale şi în ce măsură au servit chiar drept model?

     În al doilea rând: Confesiunile au fost văzute ca eşecuri ale Reformei, drept care un timp formarea identităţii confesionale a fost mai degrabă un fel de damage control. Ceea ce istoricii consideră a fi, de exemplu, tipic luteran pentru secolele al XVI-XVII-lea, era privit nu doar de către Luther ca o soluţie de avarie care s-a permanentizat. Însă, spre deosebire de catolicism sau calvinism, nu exista un model de urmat în ceea ce priveşte organizarea ecleziastică sau chiar un model de biserică.

     Măsurile ezitante ale sinoadelor din secolul al XVI-lea indică o anume nesiguranţă şi capacitate de compromis. Ar fi prea simplu să reduc, deşi este tentant, formarea identităţii confesionale la un mecanism de adoptare (de modele) şi adaptare (a modelelor la realitatea locală), folosindu-se toate mijloacele posibile, de la sinoade/decizii sinodale la intervenţia puterii politice. Identitatea confesională s-a format atât prin mecanismele de control ale Bisericii şi magistratului cât şi împotriva acestora. Mecanismele de răspândire şi consolidare a mesajului teologic precum şi a conduitei individuale şi colective au fost fundamentale, rămâne însă întrebarea în ce măsură au fost adaptate la situaţiile concrete.

     Atunci când vorbim de mecanisme de formare a identităţii, trebuie să avem în vedere situaţiile diferite în care se puteau afla membrii unei Biserici. Pentru a da un exemplu: cunoaştem relativ bine cum s-a format identitatea luterană pe Pământul Crăiesc, însă nu ştim cum s-a petrecut acest proces printre iobagii saşi din comitate. Cunoaştem identitatea confesională a antitrinitarienilor/unitarienilor din Cluj în secolul al XVII-lea, însă nu ştim mai nimic despre identitatea confesională a restului nobilimii unitariene, mai ales după 1638.

     Mecanismele delimitării au jucat la rândul lor un rol fundamental, mai ales atunci când delimitarea căpătase dimensiuni politice. În acelaşi timp trebuie luate în seamă şi variantele de transgresare a limitelor confesionale, acestea la rândul putând fi instrumentalizate politic. De aceea, mecanismele în sine sunt puţin relevante dacă sunt scoase din contextul lor extra-teologic în sens larg. Formarea identităţii confesionale a fost un proces sinuos care a durat mult, durata depăşind sec. al XVII-lea. În această perioadă lungă au fost mecanisme şi modele diferite. Pentru a da un exemplu: dacă pentru calvinismul din Transilvania modelul în secolul al XVI-lea a fost Palatinatul, în secolul al XVII-lea Ţările de Jos, ceea ce însemnau două modele diferite.
3. În ceea ce priveşte construirea identităţii religioase/confesionale, literatura de specialitate este dominată de istoricii Reformei şi Contra-Reformei, care situează naşterea acestui fenomen în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în contextul competiţiei dintre catolici şi protestanţi. În ultimul timp însă, tot mai multe lucrări sugerează că unele elemente ale formării identităţii religioase asociate cu Reforma Catolică îşi au de fapt originea în fenomene medievale. Sunteţi de acord cu această afirmaţie şi care consideraţi că sunt elementele care susţin o atare continuitate?
   • Botond Gudor: Afirmaţia poate fi asimilată doar în măsura în care Reforma şi Contrareforma nu este decupată din contextul întregului. Fenomenele medievale sunt cauzatoarele procesului de Reformă religioasă, Reforma are un raport de cauzalitate cu Contrareforma, iar Reforma Catolică generează un dinamism care doreşte a recupera ceea ce Reforma a sugerat ca fiind problematică pentru necesităţile spirituale ale societăţii. Astfel, spiritualitatea Reformei şi Contrareformei inovează şi recuperează, iar Reforma catolică construieşte un cadru (teologic, canonic, economic) de durată pentru evoluţia Bisericii Catolice. Elementele medievale ale identităţii confesionale sunt prezente în Reforma Catolică în măsura în care acestea au fost translatate, reformulate şi implementate de Reformă şi Contrareformă. Spiritualitatea franciscană se regăseşte mai pregnant în prima parte a spiritualităţii Reformei, decît în barocul profesat de Reforma Catolică. Identitatea confesională este cizelată de ofensiva şi defensiva percepţiei teologice a cărei evoluţie poate fi orientată spre perioada medievală doar luînd în considerare factorul de timp dintre spiritualitatea Reformei Catolice şi Evul Mediu. Identitatea confesională modelată de exemplu de Einrichtungswerk (promovată de cardinalul Kollonich) pare a fi o reevaluare, regîndire şi remodelare a timpului pierdut de catolicism în vederea regîndirii confesiunii. Din acest punct de vedere Reforma Catolică suferă de paseism, pentru că în anumită măsură nu este o reinventare modernă a spiritualităţii din Evul Mediu, ci o reîntoarcere la modelele medievale deja folosite, reutilizate şi deseori şubrezite de Reformă.
   • Katalin Péter: In my opinion both the Protestant Reformation and the Catholic Reformation had their antecedents in medieval Christianity. One of the most conspicuous examples is the permanent strife between the performance of religious orders and what laypeople expected from them.
   • Alexandru-Florin Platon: Fenomenul identităților confesionale/religioase este, evident, foarte vechi, dar el a adoptat aspecte diferite, care au variat în funcție de contextul istoric. Înainte de secolul al XVI-lea, identitatea confesională catolică se definește în raport cu alte confesiuni (ortodoxia răsăriteană), cu alte religii (Islamul) și, într-o oarecare măsură, cu fenomenul ereziilor (rămîne, însă, de discutat dacă se poate vorbi de o identitate confesională în Europa catolică înainte de secolul al XVI-lea și nu, mai curînd, de identități confesionale). După apariția Reformei lutherane, aspectul identității confesionale se schimbă radical, catolicismul devenind mai ... unitar, sub influența reformelor tridentine, „poziționîndu-se”, în Europa de apus, aproape exclusiv în raport cu noile culte protestante.
   • Edit Szegedi: Având în vedere că cunoştinţele mele privind Reforma Catolică sunt limitate, aş dori să răspund indirect. De fapt, identitatea post-reformatorică protestantă nu se desprinde decât foarte greu şi doar parţial de moştenirea medievală, fie că şi-o asumă sau nu. În cazul identităţii luterane asumarea tradiţiei pre-reformatorice, fie ea şi într-o variantă selectivă, făcea parte din construirea identităţii confesionale pentru a se delimita de calvini, dar – deocamdată cu titlu de ipoteză – şi de propriul trecut cripto-calvin. Mai incitant este cazul bisericilor de orientare elveţiană şi a antitrinitarienilor/unitarienilor, deoarece teologic se revendică de la anumite tradiţii medievale şi îşi motivează atitudinea faţă de religiozitatea pre-reformatorică, inclusiv în forma în care se manifestă la luterani, cu referinţe din teologia medievală şi literatura patristică.
4. Care a fost rolul ordinelor religioase (dominicani, franciscani, iezuiţi) în construirea identităţii religioase în perioada medievală târzie şi cea modernă timpurie?
   • Botond Gudor: Un rol extrem de important. Elementele constitutive ale identităţii confesionale sunt promovate de aceştia. Însă nu întotdeauna pentru confesiunea proprie. Franciscanii sunt un reper spiritual pentru începuturile Reformei protestante (dezvoltă o spiritualitate nouă şi integrată), iezuiţii devin virulenţi datorită succesului reformator şi prin aceasta determină re-argumentarea identităţii catolice. Şcoala mănăstirească devine formator al identităţii încă în perioada medievală târzie etc. În raport cu primele decenii ale Reformei ordinele călugăreşti se destramă, devin inutile în buna lor majoritate. Reformarea ordinelor călugăreşti a fost posibilă în măsura în care contextul politic i-a permis aceasta. Existenţa efemeră a ordinelor călugăreşti transilvănene a permis transferarea unor elemente ale identităţii medievale, dar sub presiunea Reformei.
   • Katalin Péter: All three religious orders mentioned in the question had their influence, which varied by time. The social composition of their respective audiences changed during the period considerably. That is most obvious with the Jesuits.
   • Alexandru-Florin Platon: Rolul ordinelor mendicante a fost important: dominicanii și franciscanii au accelerat, prin activitatea lor, unificarea rituală și liturgică a Europei de apus, consolidînd și autoritatea instituțională a Romei, ca centru al „lumii creștine”. În același timp, aceste ordine (mai ales franciscanii) au avut o contribuție importantă și la reformarea pietății în conformitate cu un model cît mai apropiat de cel christic și evanghelic. Iezuiții, la rîndul lor, au avut misiunea de a propaga Reforma catolică, ceea ce au reușit, în mare parte.
   • Edit Szegedi: Deoarece nu m-am ocupat de acest subiect, voi răspunde din nou indirect, prin ceea ce se întâmplă în mediul luteran în secolul al XVIII-lea, şi anume formarea identităţii propriu-zis protestante, în sensul acceptat în secolul al XIX-lea, cu eliminarea pe cât posibil a elementelor pre-reformatorice, se leagă şi de relansarea activităţii mai ales a ordinului iezuit.
5. Între normele Bisericii şi puterea obiceiului, care a fost atitudinea laicităţii?
   • Botond Gudor: În confesiunile orientale sau asimilabile crezului oriental (greco-catolic) acestea sunt într-o simbioză deplină cu crezul teologic profesat. Doar excesele vizibile sunt tratate cu desconsiderare. Protestantismul dezavuează puterea obiceiului (tradiţia) încearcă să o elimine, dar ea însăşi reintegrează şi formează noi obiceiuri. Discursul împotriva puterii obiceiului este unul virulent. Laicii sunt formaţi de norme, dar puterea obiceiului nu a putut şi nu va putea fi niciodată eliminată. Obiceiul poate fi doar schimbat, simplificat sau uitat. Pentru aceasta sunt necesare pe lîngă norme, aplicaţii practice, cotidiene şi de durată ale acestor norme, pentru ca într-un final să poată fi considerate ancestrale de laici. Secularizarea normelor impune o simplificare a acestora. Asimilarea etnică şi convergenţele religioase impun obiceiuri asimilate regional, dar respinse în alte locuri. Atitudinea laicităţii este una conservatoare, tradiţionalistă, dar aceasta are evoluţii în timp în funcţie de intensitatea şi profunzimea puterii obiceiului. Acestea influenţează ele însele normele bisericii, dînd naştere practicării unor obiceiuri fără norme şi fără acceptare teologică.
   • Katalin Péter: I don’t know studies of the problem. My guess simply is that laity’s attitudes were shaped mainly by custom. The fact, for instance, that the Church had to adopt days on which people were used to celebrate as feast days of its own – the day of the Sun became Christmas Day etc. – points in that direction.
   • Alexandru-Florin Platon: Laicatul a adoptat atitudini foarte diferite de la o regiune la alta, de la o cultură la alta etc. Dar, ca un fel de „regulă” generală, laicii (dacă îi putem unifica astfel, sub acest termen generic...) au adoptat normele credinței, dar le-au „trăit” și practicat sub în funcție de obiceiurile lor. Contaminarea dintre „normele oficiale” și „obiceiurile locului” a fost un fenomen constant, pretutindeni în Europa, influențînd manifestarea identităților confesionale
   • Edit Szegedi: Din izvoarele consultate nu rezultă un răspuns univoc. Atitudinea a fost mai degrabă selectivă. De fapt, întrebarea ar trebui pusă şi invers: în ce măsură au cedat Bisericile puterii obiceiului, aşa cum se manifestă nu doar printre mireni, dar şi într-o parte a clerului. Însă, din izvoarele consultate, nu reiese că Biserica ar fi fost doar instituţia opresivă, iar laicii, transgresând normele elaborate de Biserică, ar fi reprezentat doar elementul de rezistenţă la o instituţie opresivă şi astfel ar fi constituit forme de emancipare.