Facultatea de Istorie şi Filosofie
Departamentul de Filosofie
Eristikon - Revistă studenţească de filosofie
| Ancuţa-Lăcrimioara Chiş Universitatea "Babeş-Bolyai" Facultatea de Istorie şi Filosofie Departamentul Filosofie Catedra de Filosofie Sistematică Şcoala Doctorală de Comunicare şi Cultură |
| Femeia şi problematica morţii |
| Cuvinte cheie: femeia; moarte; sinucidere; ucidere; feminin |
| Introducere Pentru a păstra fidelă accepţiunea problematicii (un şir de probleme care ţin de acelaşi subiect), precizez faptul că problemele abordate în acest spaţiu nu tratează exhaustiv problematica morţii, dar acoperă un câmp de studiu care se doreşte a fi o altfel de prezentare a implicaţiilor feminine asupra morţii. Astfel, voi aborda câteva aspecte specifice ale problematicii morţii femeii, cum sunt comportamentul pre-morbid legat de atitudinea gestuală feminină, dar şi tratamente discriminatoare aplicate de-a lungul timpului, fie numai femeii, fie cu predilecţie femeii. I. Sinucideri şi estetizarea feminină a morţii Expresia "felo de se" era folosită în trecut pentru a desemna suicidul, o crimă făcută faţă de tine însuţi, cu alte cuvinte, luarea propriei vieţi. Femeile au transformat această expresie în a-şi lua viaţa, dar cu grija şi mai cu seama îngrijit(e). Formula feminină a morţii pare să fie de cele mai multe ori un amestec de ingrediente minune: otrăvuri şi cosmetice, depresii şi podoabe, pierzanie şi frumuseţe. Femeile, comparativ cu bărbaţii, sunt mult mai preocupate de aspectul lor exterior. De aceea, şi în faţa morţii, ele preferă o estetizare a actului. Astfel, acestea sunt mai predispuse sinuciderii prin otrăvire sau înec (metode care nu provoacă o deteriorare fizică vizibilă), apelând la metoda prin împuşcare foarte rar. Paulo Coelho în romanul Veronica se hotărăşte să moară, reliefează extrem de fidel o atitudine feminină generală, particularizând-o admirabil, fiind deosebit de atent la detaliile atitudinale şi comportamentale ale femeii în faţa actului suicidal: "Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărâme şi să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una câte una, căci întotdeauna e o mare distanţă între intenţie şi faptă, or, ea voia să aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului". Libertatea de alegere este foarte importantă, mai cu seamă atunci când în calcul sunt cele două alternative corelative: viaţa şi moartea. Totuşi, metoda suicidală este aleasă dintr-o lungă listă a tehnicilor de sucombare: venele nu şi le poate tăia, căci le-ar lăsa pe călugăriţe (care îi închiriaseră camera) dezorientate şi pline de griji, încercând să cureţe o cameră plină de sânge, care nu ar mai fi putut fi închiriată, deoarece, chiar şi la sfârşitul secolului al XX-lea oamenii tot mai cred în fantome. Evident, ar putea alege una dintre puţinele clădiri înalte din Ljubljana, însă pe lângă suferinţa mare pe care ar fi pricinuit-o părinţilor, aceştia ar mai trebui să identifice şi un cadavru desfigurat. Cu moartea fiicei lor s-ar fi obişnuit până la urmă, dar "un craniu făcut zob e pesemne cu neputinţă de uitat", astfel că aria metodelor suicidale se restrânge vizibil. Împuşcăturile şi prăbuşirile de pe o clădire înaltă nu se potrivesc cu latura ei feminină. Ea vrea un suicid mai romantic: tăiatul venelor sau supradoza de somnifere, exemple furnizate atât de des de prinţesele părăsite şi de actriţele de la Hollywood.1 Prevalenţa aspectului exterior şi statutul declarat de sexul frumos nu se dezminte nici când este vorba de moarte. Atitudinea suicidară a fost cel mai bine surprinsă de Emil Cioran într-o sentenţă : "Sinuciderea nu este un refuz al vieţii, ci un refuz de a accepta viaţa în forma dată".2 Abandonarea lumii şi a problemelor se face în cazul actului suicidar feminin, cu păstrarea responsabilităţii faţă de propriul corp. Corporalitatea feminină a fost mereu exploatată şi supra-valorizată, astfel încât, chiar şi în pragul morţii, problemele datorită cărora se provoacă actul luării vieţii, nu reuşesc să submineze puterea pe care o are imaginea asupra propriei persoane, iar aceasta trebuie să fie una intactă... chiar dacă este vorba de afişarea frumuseţii unui cadavru. Problema este legată de interesul excesiv al femeii pentru prezumtivul său cadavru. Teama femeii, ca în pragul morţii să nu fie un cadavru respingător, contează foarte mult în luarea deciziei cu privire la modul în care îşi va produce moartea. Utilizarea somniferelor şi a otrăvurilor ca factori principali în sinuciderea feminină ridică întrebarea dacă femeia se percepe pe sine ca obiect al privirii şi dincolo de bariera vieţii. Însuşi faptul că femeile preferă fie să-şi păstreze frumuseţea intactă, fie corpul lor să nu fie descoperit (aruncarea în prăpastie, guri de vulcan, înecul în speranţa că apa va transporta corpul departe sau că-l va descompune pentru a-l face de nerecunoscut) stă sub semnul misterului şi al secretului. Păstrarea intactă a chipului pare să fie o obsesie tipic feminină : chiar şi în cazul în care se împuşcă, femeile o fac de obicei în inimă, iar bărbaţii în cap (orientându-şi ţeava pistolului către tâmplă sau introducând-o în gură). Deşi imaginea nu mai contează şi aceasta nu mai poate fi "valorificată" decât la modul sumbru de a fi un cadavru frumos. Frica de eşec a actului suicidar ar putea fi o altă presupunere, iar mutilarea fizică este teama cea mai mare a femeii. S-a constatat că există o legătură extrem de puternică între feminitate şi corporalitate. Bolnavele de cancer la sân cărora li s-a făcut operaţia de extirpare a sânului (mastectomia) sunt mult mai predispuse depresiilor şi sinuciderii decât femeile care au alte tipuri de cancer şi cărora li s-a extirpat o parte sau chiar un organ întreg. Explicaţia ar fi neacceptarea estropierii vizibile care induce teama că nu va mai fi iubită şi acceptată într-o formă mutilată. În ţările occidentale, rata sinuciderilor este de două până la trei ori mai ridicată în rândul bărbaţilor decât printre femei, dar pe măsura reducerii diferenţelor dintre sexe se reduce şi inegalitatea dintre valorile cazurilor de suicid. Este interesant de remarcat că în Japonia se înregistrează un număr aproape egal de sinucideri la femei ca şi la bărbaţi, fiind una dintre cele mai frecvente cauze de deces ale tinerelor japoneze. În China, sinuciderea este mai frecventă la femei decât la bărbaţi (dar şi aici metoda suicidală este cea "clasic feminină"), fiind responsabilă de 1 din 4 decese în rândurile femeilor, cele mai multe cazuri producându-se prin îngurgitare de Paraquat (un erbicid). Din numărul total de sinucideri comise de femei la nivel mondial, 56% au loc în China.3 Motivele nu sunt cunoscute sau cel puţin, nu sunt recunoscute oficial. Rata sinuciderilor este mai ridicată în rândul bărbaţilor deoarece presiunea socială şi aşteptările sunt foarte ridicate. Faptul că ei trebuie să facă faţă unei concurenţe acerbe în carieră, că există un sistem presant de credite, presiunea familiei pe care se simte responsabil să o întreţină şi să o susţină şi alte obligaţii sociale, toate acestea asociate unor boli, îl fac pe bărbatul occidental să fie cel mai stresat de pe planetă, deşi are un venit lunar mare şi prin urmare un nivel de trai foarte ridicat. Studiile de gen pentru bărbaţi au scos în evidenţă faptul că expectanţele sociale şi familiale prea ridicate, asociate cu lipsa unui loc de muncă sau remuneraţia mică, îl fac pe bărbatul occidental să clacheze. Reducerea diferenţelor dintre sexe face ca şi rata suicidului feminin să crească, deoarece presiunea socială asupra femeii creşte: ea trebuie să aibă o carieră, dar totodată nu poate să-şi neglijeze familia şi nici muncile casnice aferente. Faptul că femeile au o dublă zi de muncă (atât la serviciu cât şi acasă) face ca depresiile lor să fie tot mai numeroase, iar numărul sinuciderilor să crească. Deşi China este campioana sinuciderilor feminine, una dintre explicaţii ar putea fi exploatarea femeii, care trebuie să muncească la fel de mult, respectând acelaşi orar ca un bărbat, dar care potrivit tradiţiei are principala obligaţie de a se ocupa şi de problemele gospodăriei. Această suprasolicitare ar putea fi una dintre cauzele suicidului femeii chineze. Chinezoaicele din zonele rurale sunt cele care înregistrează cea mai mare rată de sinucideri. Ca vârstă, predomină cele care au sub 45 de ani. Explicaţia ar putea fi politica brutală care impune familiilor creşterea unui singur copil. Știută fiind legătura dintre avort şi sinucidere, se poate constata faptul că abaterea de la tradiţia conform căreia în familia chineză se pune accent pe numărul mare al membrilor, că acest control demografic însoţit de numărul crescut de avorturi poate să determine alături de alte cauze de presiune socială, sinuciderea unui număr atât de mare de femei. S-a constatat totuşi că oamenii se sinucid urmând un model, iar sinuciderea unei celebrităţi este însoţită, de obicei, de o creştere a ratei sinuciderilor. În luna de după moartea lui Marilyn Monroe, în 1962, în Los Angeles s-a înregistrat o creştere cu 40% a numărului de sinucideri. Cel mai impresionant caz de sinucidere care urmează un model, în ceea ce priveşte numărul victimelor, a fost însă cel în care mai multe persoane s-au aruncat în gura vulcanului de pe insula japoneză Oshima, în 1933. Prima victimă se numea Kiyoko Matsumoto, o tânără de numai 19 ani, în cursul anului urmându-i alţi 143 de sinucigaşi. După doi ani, când numărul total al victimelor ajunsese la 1208, în jurul vulcanului s-a construit un zid, iar cumpărarea unui bilet spre insulă a fost interzisă.4 Ca orice atitudine socială considerată salvatoare, urmarea unui model este esenţială în critica actului suicidal. Nu atât modelul ca autoritate socială determină o persoană să se sinucidă. Acel model este doar imboldul unui act premeditat (ideaţia suicidară). Durkheim constata încă din 1897 faptul că evenimentele sociale şocante (de genul morţii unei personalităţi publice) creează atât coeziune socială, cât şi o creştere a ratei sinuciderilor după o scurtă perioadă de timp. Aşa s-a întâmplat şi în 1997 la moartea prinţesei Diana. Prezente fiind mitologia şi cultul vedetei, modelul suicidar funcţionează ca suport de vulnerabilitate psihologică şi socială. Fie că este vorba de modelul prietenului sinucigaş, al starului ucis sau care se sinucide sau de modelul atentatorului sinucigaş, epidemiologia suicidului confirmă că acesta este cheia care declanşează prin sine actul suicidar al fanului. Într-un studiu publicat în octombrie 2001 în SOVRN Bulletin o echipă de cercetători britanici au confirmat creşterea semnificativă a sinuciderilor în rândul femeilor cu vârste apropiate de cea a prinţesei Diana. Se confirmă astfel inducţia psihosocială a comportamentului autolitic după modelul pierderii artificiale a identităţii alter-ego-ului reprezentat de star. Această afirmaţie este cu atât mai semnificativă cu cât în datele statistice medicale, rata suicidului pentru femeile cu vârste cuprinse între 31 şi 40 mde ani, în circumstanţe normale este minimă.5 La fel, cazul morţii lui Marilyn Monroe (care a îngurgitat somnifere şi alcool) a determinat ca un procent foarte mare dintre sinucigaşii/ele din Los Angeles să-i urmeze atunci exemplul. Tocmai în acest context, inducţia de tip imitativ a funcţionat în rândul fanilor, adoptându-se atât modelul comportamental cu risc crescut, cât şi metodele de suicid (supradoză, moarte provocată prin coma alcoolică). În această situaţie se consideră că modelul suicidar a funcţionat pe un suport de vulnerabilitate biologică, psihologică şi socială, psihologia fanului fiind în general psihologia persoanei decepţionate de sine, ceilalţi şi societate, singura raţiune de a fi, fiind reprezentată de pseudovalorificarea prin aparenţa subiectiv-emoţională la identitatea starului. Fanul îşi distorsionează propria imagine în oglindă, fugind ca şi Alice în Țara Minunilor dincolo de limita realului, intrând într-un virtual imagistic apropiat copilăriei acolo unde graniţa dintre a fi şi a nu fi este graniţa între Eul real şi idealul Eului de tip imaginar, starul fiind asimilat Eului propriu. Este un mecanism de pierdere a identităţii Eului, de tip autodistructiv, ce anticipează potenţialul suicidar.6 Aprobarea venită din partea unui actor social important face actul mai permisiv în ochii opiniei publice şi se solidifică oarecum stima de sine a sinucigaşului. Dacă o crimă săvârşită de un individ asupra unui grup este considerată reprobabilă, din cauză că încalcă dreptul omului la viaţă, un individ care este un exemplu pentru mai multe persoane care săvârşesc actul sinuciderii nu mai este blamat, deoarece nu încalcă dreptul nimănui la autodeterminare. Deşi consecinţele sunt aceleaşi, modelul individului sinucigaş şi al ucigaşului în serie nu pot fi privite ca similare decât prin prisma finalităţii lor. Dacă o persoană se sinucide, nu înseamnă că ea urmăreşte să fie un exemplu. Cu toate acestea, cazurile care incită cele mai multe comentarii şi care stârnesc cele mai aprinse dezbateri sunt cazurile de suicid ale personalităţilor publice sau exemplele cele mai şocante de suicid ale oamenilor obişnuiţi. II. Uciderea fetuşilor fete şi dreptul de a fi femeie (în viaţă) Tradiţiile asiatice, extrem de controversate în lumea occidentală, au cultivat un sexism mult mai crud decât cel european. Chiar dacă discriminarea femeii a fost valorificată şi în Occident la cote maxime, totuşi respectul pentru viaţă a fost cel care în timp a primat în dauna prejudecăţilor masculine cu privire la natura, rolul şi dreptul bărbatului asupra vieţii sau morţii femeii.statisticile din China şi India sunt cele mai alarmante datorită faptului că sunt cele mai populate ţări de pe mapamond, iar consecinţele depopulării feminine trezeşte ample critici, nu numai din partea feministelor, deoarece problema este una complicată, a aplicării la scară largă a eutanasiei eugenice pe criterii sexiste. Un fetus este considerat o persoană din semestrul al doilea al sarcinii. Cum avortul este legal în cele mai multe ţări din lume, ca drept care a fost revendicat tot de către feministe, este dificil de abordat cum dreptul femeii de a dispune asupra propriului corp (dreptul de a face avort) intră în conflict cu urmările nefaste ale libertăţii de alegere. În momentul în care China modernă a acceptat că are o populaţie prea numeroasă, a impus reguli stricte referitoare la numărul de copii permis unei familii. Deoarece fetele erau mai puţin apreciate decât băieţii, s-a iniţiat practicarea la scară largă a pruncuciderilor nou-născuţilor de sex feminin şi avortarea fetuşilor-fete, deşi se afirmă că acest lucru se întâmplă estul de rar. Totuşi, orfelinatele chinezeşti sunt pline de fetiţe.7 O consecinţă terifiantă a progresului este aceea că şi India îşi pierde fiicele. Datorită ecografiilor, indiencele pot afla dinainte sexul copilului pe care îl vor avea şi, dacă este fetiţă, atunci avortează. Anul acesta, 500.000 dintre copiii de sex feminin vor muri înainte de a se naşte. Există instrumente ambulante de ucidere a fetuşilor feminini, mascate sub conceptul de îngrijire a săracilor la ei acasă. Pe ascuns, are un scop mai puţin legal, dar mult mai bănos: ecografia, urmată de avort. Această dublă activitate mortuară este numită în India "packaging" sau oferta "doi în unul". Afişele publicitare făcute la repezeală şi lipite în trenuri, autobuze sau pe clădirile din Bombay, Jaipur ori Chandigarh au un mesaj clar: "Cheltuiţi acum 5.000 de rupii. Mâine o să economisiţi 50.000". 50.000 de rupii este valoarea zestrei pe care viitorul ginere poate să o ceară familiei care îşi căsătoreşte fata. Uneori, suma poate ajunge la 500.000 de rupii pentru un pretendent cu stare. Agenţi ai unui masacru programat, agenţi a ceea ce se poate numi un "fetusocid", aceşti medici devotaţi au cu ce să-şi câştige pâinea. Sunt ultima salvare a familiilor indiene, pentru care naşterea unei fete este un adevărat blestem, o dramă şi un faliment sigur. Eugenia indiană în cifre este alarmantă. Benedicte Manier a publicat recent o carte remarcabilă - Când femeile vor fi dispărut -, dedicată, după cum sugerează şi titlul, "eliminării fetelor în India şi în Asia". Scriitoarea face un bilanţ al fenomenului care afectează nu numai India, ci şi Bangladeshul, Pakistanul şi China. Bine documentată, impresionantă, cartea este la ora actuală o referinţă pentru cei care vor să cunoască subiectul. Benedicte Manier explică aici că determinarea sexului fetusului mai este numită şi soluţia dotei. În fiecare an, 500.000 de fetuşi de sex feminin sunt ucişi prin avort şi 10.000.000 de fete vor muri înainte de a se naşte, în 20 de ani. Bilanţurile poliţiei indiene nu sunt mai încurajatoare: în fiecare an, între 6.000 şi 7.000 de femei sunt victimele dotei - sunt ucise de soţii lor, care speră să se recăsătorească şi să mai primească încă o zestre. Aceste cifre, în opinia Benedictei Manier, nu reflectă nici pe departe realitatea.8 Dacă în China suprapopularea duce la avortul predilect al fetelor (datorită raţionamentului sexist că femeile ar fi responsabile cu excedentul populaţional), în India, problema falimentului familial este cea mai discutată în cazul fetiţelor. Și aici se face simţit caracterul evaluativ sexist al societăţii... merită sau nu să existe fata respectivă, iar răspunsul este de cele mai multe ori negativ. Se pune, ca în Occident în cazul eutanasiei, problema rentabilităţii menţinerii în viaţă a unui subiect non-profitabil şi care lăsat să supravieţuiască ar avea numai de suferit. Este în principal o problemă de etologie şi apoi una de etică. III. Paradoxul social al uciderii femeilor Istoria a consemnat de-a lungul timpului drame ale femeilor ucise, jertfite sau acuzate pe nedrept care a căror cazuistică incită azi un viu interes. Un prim exemplu în acest caz este furnizat chiar de Biblie, fiica fiind jertfită de propriul ei tată ca respectare a unui jurământ. Drama fiicei lui Ieftae survine în contextul unui război, pe vremea Judecătorilor. Ieftae este un războinic desemnat să devină conducătorul galaadiţilor. Neputând să ajungă la o înţelegere cu amoniţii, el decide să pornească lupta împotriva lor. Dar, chiar înaintea luptei, el face un legământ în faţa lui Dumnezeu spunând că dacă va câştiga va aduce jertfă Domnului pe primul care-i va ieşi în întâmpinare pe uşa casei sale. Ieftae câştigă bătălia şi este întâmpinat la sosire de unica sa fiică. Înainte să o jertfească, ea îi cere un răgaz de două luni ca să rătăcească în munţi pentru a-şi plânge fecioria. El se învoieşte şi împreună cu suratele ei pleacă şi se întoarce la timpul dat. tatăl se conformează jurământului. Astfel, în Israel s-a făcut datina că în fiecare an fetele se duc să o jelească pe fiica lui Ieftae Galaaditul câte 4 zile. Povestea fiicei lui Ieftae este surprinzătoare din mai multe motive. Sacrificiul omenesc, în calitate de ofrandă ca mulţumire pentru izbânda repurtată, distorsionează într-o tradiţie în care îngerul a oprit sacrificarea lui Isac şi în care Saul a fost împiedicat să-l ucidă pe fiul său Ionatan. Aici, nu există nici îngeri, nici vreo altă intervenţie care să-l oprească pe tată să-şi sacrifice fiica. Ea este victima jurământului făcut de tatăl ei; jurământul are o asemenea forţă, încât devine mai important decât viaţa fiicei sale. Faptul că nu are un nume îi accentuează statutul de victimă. Cu toate acestea, nu este o victimă tăcută: ea cere un moratoriu, pe care îl şi obţine, demonstrându-şi în felul acesta tăria. Ameninţarea fetei, chiar dacă ea nu poartă un nume e evocată an de an. Insistenţa textului asupra virginităţii este disproporţionată cu ceea ce este pus în joc, şi anume viaţa. S-ar putea să fie vorba de sublinierea faptului că Ieftae nu va avea urmaşi sau poate pentru a accentua caracterul dramatic al sacrificiului.9 Acest exemplu stă sub semnul respectării demnităţii proprii prin respectarea jurământului dat în faţa divinităţii. Angajamentul victoriei este mai valoros decât viaţa unicei fiice, de aici, aspectul derizoriu şi crud al întâmplării. Compensarea prin amintirea în tradiţia iudaică a cazului nu poate fi percepută ca o reparaţie morală, infanticidul rămânând un blam etern. Dacă pedeapsa fiicei lui Ieftae este pentru a compensa o victorie, problema adulterului este una a responsabilităţii personale, faţă de care legile scrise sau nescrise ale societăţii au acţionat întotdeauna dezaprobator. Un lucrător la o exploatare de turbă din landul Holstein a descoperit sfârşitul amar al unei pasiuni nepermise dintre o nemţoaică de 14 ani şi un bărbat de vârstă mijlocie. Tânăra fată dezbrăcată care s-a ivit dintr-o mlaştină-căldare lângă Eckernforde, în luna mai a anului 1952, poartă o legătură neagră la ochi. Părul blond deschis este tuns scurt, şi anume, atât de dezordonat, încât o astfel de "coafură" nu poate să fie decât o pedeapsă dezonora. Acidul mlaştinii a conservat cadavrul. Moarta era îngreunată cu bolovani şi crengi de mesteacăn. Este evident că tânăra femeie a fost înecată într-o turbărie şi apoi scufundată. Fărădelegea pentru care ea a fost ucisă rezultă din poziţia mâinii sale drepte. Căci înaintea scufundării cadavrului, degetele mâinii sale drepte au fost astfel potrivite să formeze gestul obscen al smochinei. Nu trec nici trei săptămâni şi lucrătorii la aceeaşi exploatare de turbă descoperă la 5 metri lângă locul unde au găsit-o pe tânăra femeie, un picior care iese din mlaştină; el e al unui cadavru masculin. Și acestui bărbat i s-a tăiat părul. Braţele sale sunt legate la spate; şi el zace într-o fostă turbărie, fiind şi el mai întâi înecat şi apoi scufundat. Analiza polenului arată că şi el a vieţuit, ca şi fata, la mijlocul primului veac al erei noastre; este evident că vechii germani au pedepsit astfel un adulter.10 Spre deosebire de restul europenilor, care-şi pedepseau doar consoartele pentru adulter, vechii germani pedepseau ambii parteneri implicaţi. O dovadă a echităţii în faţa morţii. Evul Mediu a adus însă în Europa o vânătoare a "vrăjitoarelor", extrem de injustă, o eutanasie socială pe criterii sexiste. Dacă o femeie bănuită de vrăjitorie nu vrea în ruptul capului să-şi mărturisească vina, ea poate fi omorâtă prin aşa-zisa probă a vrăjitoarelor descrisă în Ciocanul vrăjitoarelor. Întrucât vrăjitoarele sunt mult mai uşoare decât creştinii, mireasa Satanei este legată şi aruncată într-o apă adâncă. Dacă ea pluteşte la suprafaţă, acesta este un semn sigur de vrăjitorie şi ultima dovadă a vinovăţiei sale; dacă se scufundă, se îneacă bineînţeles, ca semn al reabilitării fiindu-i asigurată binecuvântarea sfintei mame, Biserica. Proba vrăjitoarelor este aşadar perfectă: ea sfârşeşte, oricum cu moartea. Majoritatea mărturisirilor sunt obţinute prin forţă, pentru că femeile căznite nu pot suporta torturile sau pentru că, fiind suprasolicitate din punct de vedere fizic şi psihic, ele sfârşesc prin a fi convinse că sunt realmente vrăjite, sau pentru că înaintea implacabilităţii soartei lor, inchizitorul le promite în schimbul mărturisirii sfintele sacramente indispensabile unei vieţi mântuite de dincolo. Întinse pe masa de tortură, "vrăjitoarele" din Garmisch, după ce au fost crunt bătute şi cu nuiele, mărturisesc că, datorită puterilor insuflate de către diavol, ar fi provocat furtuni şi grindină, ar fi pătruns prin aer în pivniţa vecinilor, golindu-le butoaiele de vin, că ar fi omorât copii, s-ar fi cuplat cu Diavolul, cu care ar mai fi şi dansat pe mai multe pajişti din zonă.11 Eutanasia eugenică din Evul Mediu avea ca bază criterii subiective de natură supranaturală răspândite de autorităţile clericale, ce pe de altă parte slujeau în biserici doctrina creştină a iubirii aproapelui şi a non-violenţei. Problematica morţii, a fiindului feminin ca parte negativă, distorsionată şi demonizată a fost dezbătută ca sursă pentru construirea unei imagini întunecate a femeii, acuzată a fi sursa păcatului şi o ispită de factură malefică. Trebuie luat în considerare ca factor generator şi celibatul clerului catolic devenit obsedat de sexualitatea feminină, considerată sursă a desfrâului. Confesiunile acuzatelor că ar practica vrăjitoria erau obţinute prin torturi atroce (zona genitală şi sânii erau arse cu fierul înroşit, vrăjitoarele erau înecate, jupuite, li se scoteau dinţii, li se desprindeau unghiile din carne, erau supuse probei calului sau a fecioarei de fier, li se alungeau membrele prin dislocarea oaselor şi alte probe prin care sufletul acestora trebuia să se purifice prin patimi pentru legăturile cu Diavolul); femeile "recunoşteau" participarea la Sabat, zborul pe coada măturii, practicarea vrăjitoriei, transformarea în animale de pradă care devorează oameni sau acuplarea cu demoni. Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer au publicat în 1487 Malleus Maleficarum (Ciocanul Vrăjitoarelor), cartea de căpătâi a Inchiziţiei. Femeile fiind singurele păstrătoare ale "reţetelor" tămăduitoare ancestrale au fost luate drept vrăjitoare şi unelte ale Diavolului (boala era considerată o consecinţă a păcatului, iar în acele vremuri un medic avea mai puţine cunoştinţe în domeniul medicinii decât avuseseră grecii cu 1500 de ani înainte). Cunoştinţele Antichităţii păstrate numai de aşa-zisele vrăjitoare puteau fi numai de natură politeistă sau panteistă; nicidecum nu promovau închinarea la un singur zeu, considerat de clerici a fi Satan, de altfel o invenţie mai recentă a tradiţiilor monoteiste. Supunerea totală a femeii în faţa bărbatului a fost tema comună a primelor scrieri creştine ale Sfinţilor Părinţi. Din păcate, percepţia asupra femeilor ca fiind inferioare bărbaţilor şi posibile inamice ale ordinii religioase şi sociale de factură patriarhală s-a perpetuat în interiorul Bisericii, atât a celei Apusene, cât şi a celei Răsăritene. Este greu însă de subestimat rolul pe care atitudinile misogine şi sexualitatea masculină represată a slujitorilor Bisericii l-a avut în persecuţia vrăjitoarelor. Psihologii susţin chiar că, dacă aceste fenomene nu ar fi existat, extrema violenţă îndreptată împotriva femeilor nu ar fi apărut. Astfel, într-o regiune din Franţa, peste 6000 de femei au recunoscut că au avut relaţii sexuale cu demoni. Ca urmare a unor asemenea situaţii absurde, aşezări întregi au fost depopulate de femei. Nici copiii acuzatelor nu erau cruţaţi, fiind chinuiţi pentru a depune mărturie împotriva mamelor lor, fiind acceptate chiar şi depoziţiile unor copii de trei ani! Interogaţiile vrăjitoarelor urmau proceduri standard, stabilite în Malleus Maleficarum. Ele erau dezbrăcate, li se rădea tot părul de pe corp şi apoi erau înţepate cu ace lungi şi ascuţite, crezându-se că astfel "stigmatele" Diavolului vor ieşi la iveală. Unele surse susţin că, în timpul acestor persecuţii, nouă milioane de femei au fost ucise sub acuzaţia de vrăjitorie, un holocaust ce-l depăşeşte ca amploare pe cel la care au fost supuşi evreii în timpul lui Hitler. Biserica a căutat şi a şi identificat o cauză a Răului, acolo unde ea nu exista... În comparaţie, în cele mai bine de patru secole de prigoană a femeilor, cât Inchiziţia a tăiat şi a spânzurat în Occidentul Europei, "doar" 40.000 de bărbaţi au plătit cu viaţa pentru acuzaţii de vrăjitorie.12 Precursoarele eutanasiei economice sunt cazurile descrise de părintele Le Jeune. În cronicile sale despre călătoriile pe are le-a întreprins ca misionar iezuit în Canada, descrie uciderea unei mame bătrâne: "În cea de-a două zi din ianuarie, am observat un grup de sălbatici care încercau să traverseze fluviul St. Laurence în canoe am văzut un sălbatic ce-şi târa mama prin zăpadă după el incapabil să o coboare pe calea obişnuită de pe muntele ce mărgineşte râul, a lăsat-o să se rostogolească prin cel mai abrupt loc până în vale nu am putut suporta acest act de impietate şi le-am spus acest lucru celor câtorva sălbatici care se aflau în preajma mea. Ei mi-au răspuns: " Ce ai vrut să facă cu ea? Oricum o să moară nu va suferi prea mult el nu poate s-o vindece sau s-o ia cu el." Astfel se îngrijesc ei de bolnavi despre care cred că vor muri. Le grăbesc moartea printr-o lovitură de par sau de topor atunci când au făcut o călătorie mai lungă, şi o fac din compasiune."13 Bătrânele inutile social, considerate poveri atât pentru ele însele cât şi pentru ceilalţi sunt părăsite sau ucise de cei apropiaţi pentru a le anihila suferinţa. Considerată ca o binefacere, această cutumă amerindiană care şoca faţa bisericească europeană era o practică frecventă care nu trezea nici o împotrivire din partea populaţiilor locale. Era o formă de a asigura supravieţuirea speciei prin sprijinirea indivizilor tineri şi furnizarea de resurse alimentare care ar constitui o risipă dacă ar fi folosite pe persoane cu şansă slabă de supravieţuire. Statutul femeii în triburile amerindiene era unul superior, prin urmare, nu se pune problema eutanasierii pe criterii sexiste, ci o eutanasie pur economică. Pentru a actualiza acest subiect şi a face o paralelă între cutumele considerate sălbatice şi filosofia de viaţă a europenilor secolului al XX-lea, citez exemplul lui Francis Harry Campton Crick, un adept al eutanasiei economice, laureat al premiului Nobel pentru medicină, care scria la începutul anilor '80: "moartea legală ar putea să se situeze după 70 de ani, dată la care medicii ar putea fi scutiţi de obligaţia lor dea încerca să prelungească viaţa într-o manieră costisitoare şi adesea inutilă".14 Păstrând acelaşi timbru, Jacques Attoli, fost consilier al preşedintelui Mitterand, a cerut legiferarea eutanasiei din raţiuni economice, pentru bătrânii inutili social. Motivul pe care şi-a întemeiat această cerere a fost acela că 60% din bugetul asistenţei medicale revine bolnavilor terminali. În 1985, Schneiderman şi Arros considerau că este nedrept ca medicina să-şi cheltuiască puţinele ei resurse financiare irosind sume imense pentru a menţine în viaţă un bătrân inutil, când, cu aceleaşi sume ar putea fi salvate numeroase vieţi. Întreruperea bătrâneţii a redevenit un subiect actual. La un congres internaţional, un jurist a cerut instituirea unor "criterii pentru a selecţiona pe cei care pot trăi, de cei cărora nu le mai rămâne decât să moară". Poziţiile umaniste însă, afirmă că obligaţia medicului este să îngrijească bolnavul până în ultima clipă, fără să se gândească la costul asistenţei, conform Jurământului lui Hippocrate. Un observator a remarcat: "Cultura de acum acceptă şi revendică ca un drept, ceea ce ieri respingea şi considera drept crimă".15 Aceasta nu este o practică locală, în Japonia, Shichiro Fukazawa dezvoltă în literatură, o practică frecventă a japonezilor datorată sărăciei: uciderea bătrânilor care ating 70 de ani. Orin, locuitoarea unui sat unde foametea e o prezenţă aproape fizică, trebuie să se supună unui ritual inuman. La vârsta de 70 de ani (şi ea are aproape 70), toţi bătrânii locului sunt urcaţi şi abandonaţi pe muntele Nara, un Olimp japonez, pentru ca, prin dispariţia lor, rezervele de hrană să le rămână celor tineri. Personajul principal, ocolit de vreo boală, va muri în acelaşi fel, ultimul sau an de viaţă dând subiectul romanului. Ea are de luptat atât cu bătrâneţea cât şi cu societatea, iar lupta e pierdută, căci indivizii nu pot supravieţui într-un mediu social oricum ostil şi într-unul natural prea puţin darnic din punct de vedere alimentar. Cum femeile erau cele mai longevive, constituiau majoritatea celor care urcau pe muntele Narayama pentru a fi părăsite la discreţia naturii. IV. Negarea morţii. Autosacrificiul feminin - de la martiriul creştin la terorism Moartea pentru credinţă şi certitudinea raiului sunt cele care dau imboldul morţii martirice în primele trei secole creştine. Demnitatea creştină, speranţa mântuirii şi a urmării exemplului lui Isus, fac din aceste femei şi mame nişte martire. Gestul lor era reprobabil pentru autorităţi, dar extrem de apreciat în sânul comunităţii creştine. La fel se întâmplă azi şi cu martiriul femeilor musulmane. Noi blamăm actele, dar în comunitatea islamică ele beneficiază de o largă aprobare. Diferenţa constă în faptul că martiriul creştin nu aducea lezare vieţii persoanelor aparţinând altor religii, în timp ce martiriul musulman actual este de natură teroristă, tergiversând buna funcţionalitate a societăţilor în care acţionează, soldându-se cu pierderi de vieţi omeneşti şi cu mari pagube materiale. După abordarea occidentală, martiriul musulman, nici nu se încadrează în definiţia dată martirajului, martira fiind cea care suportă violenţa supliciului, dar fără a fi ea însăţi sursa acestei violenţe. Martiriul creştin poate fi astfel o sursă ideatică pentru abordarea incipientă a acestei problematici. Felicitas care împreună cu cei şapte fii ai săi au suferit martiriul în timpul lui Marcus Aurelius (161-180). Fiind silită să sacrifice idolilor, Felicitas i-a răspuns judecătorului că ea nu va putea fi convinsă nici prin vorbe bune, nici prin ameninţări, deoarece îl avea în ea pe Spiritul Sfânt care o va ajuta să-l învingă pe Diavol. Publius, judecătorul, i-a spus că dacă ea vrea să moară, măcar să-i lase pe fiii ei să trăiască. Dar sfânta a rămas inflexibilă, afirmând că fiii ei nu vor trăi dacă sacrifică idolilor, deoarece abia acest fapt ar fi o crimă pentru care ei ar muri în veşnicie. Publius a cerut ca Felicitas şi fiii ei să fie duşi pe câmpul lui Marte, unde aveau să fie judecaţi în mod public. Felicitas şi-a îndemnat copiii care erau în floarea tinereţii să nu accepte să sacrifice zeilor. După ce au fost martirizaţi cei şapte copii ai sfintei, la urmă a fost martirizată şi ea.16 Primii creştini, asemeni lui Isus erau apocaliptişti. Ei aşteptau cea de-a doua venire a lui Christos, şi astfel timpul judecăţii pe care-l considerau apropiat făcea ca grija pentru viaţa pământească să fie secundară în comparaţie cu grija pentru cea veşnică. În creştinismul primar, rolul femeii era unul deosebit de activ în viaţa comunităţii, astfel că nu se punea problema unei protecţii speciale pentru ea, de vreme ce doctrina noii credinţe era chiar spiritul egalitar, indiferent de statut social, sex, rasă sau etnie. Problema se pune în vizualizarea faptului că o credinţă, fie ea şi în viaţa de apoi, submina instinctul matern, uneori, chiar şi în cazul prezentat mai sus fiind vorba de aprobarea morţii a şapte copii. Pentru o mamă nu este relevant atât numărul copiilor, de vreme ce sentimentele materne sunt egal distribuite, ci se pune în timp problema sacrificiului unor persoane (copii) practic incompetente decizional, de a fi jertfite pentru o cauză care le era complet străină. O situaţie din Antichitate, oarecum apropiată mai mult de sacrificiul femeilor musulmane care luptă pentru abolirea unui ocupant, este martiriul femeilor cimbre care după ce soţii lor au pierdut lupta cu romanii, au preferat să moară decât să se predea învingătorilor. Istoricul roman Orosius descrie sfârşitul lor: " apoi, săbiile pe care le îndreptaseră împotriva duşmanilor, le-au îndreptat împotriva lor însele şi a rudelor; unele s-au înjunghiat reciproc, altele s-au apucat de gâtlejuri, sugrumându-se unele pe altele; altele au înnodat frânghii de picioarele cailor, şi, după ce şi-au încolăcit propriul grumaz cu acele frânghii, au dat cu biciul în cai, fiind târâte de aceştia şi astfel zdrobite. Altele s-au spânzurat cu o funie de oiştea ridicată a carului lor. A fost chiar una care legase gâturile celor doi fii ai ei cu o funie de propriile ei picioare; apoi s-a lăsat în cădere liberă pentru a se spânzura, omorând astfel şi copiii împreună cu ea.17 Dictonul "poţi să alegi să te înjoseşti, dar nu poţi să alegi să mori", nu era cunoscut sau cel puţin nu avea pentru ele nici o însemnătate. Valoarea libertăţii şi a neatârnării era mult mai relevantă, având în vedere că soarta lor în mâinile romanilor era una deosebit de dificilă: sclavia. Considerate "sexul slab", femeile au reformulat în secolul XX acest concept, sfărâmând şi ultimele redute ale puterii masculine: violenţa, lupta şi războiul. Dacă după al doilea Război Mondial, eroismul bărbaţilor era evidenţiat la maxim, femeia rămânând în umbra izolării, o feministă a pus la Arcul de triumf, pe mormântul soldatului necunoscut, o coroană de flori pe care scria: "În amintirea soţiei necunoscute a soldatului necunoscut". Atunci femeile nu luptau, dar emanciparea a adus cu sine şi participarea la luptă pentru o dublă dezrobire: aceea de sub patriarhat şi apoi de sub ocupaţie. După cum spune un vechi proverb evreu, "moartea şi distrugerea nu sunt niciodată satisfăcute"... femeile au început să simtă şi ele gustul războiului. Considerată a fi prima martiră modernă arabă, Sanna Mouhadily a schimbat imaginea femeii de victimă a războaielor. Primul atac terorist feminin a avut loc în Liban pe 9 aprilie 1985 când Sanna Mouhaidily de 17 ani, membră a Partidului Naţional Sirian a detonat o maşină omorând doi soldaţi israelieni şi rănind alţi doi. De atunci, mai multe femei au fost implicate în aceste tipuri de agresiune de către organizaţiile teroriste, atât împotriva unor ţinte militare, cât şi civile. De exemplu, circa 15% din atacurile sinucigaşe din Liban au fost comise de femei, în Sri Lanka 25-35%, în timp ce în Turcia, în peste 66% din atacurile teroriste sinucigaşe comise au participat femei. Femeile sinucigaşe au o caracteristică comună: sunt tinere între 21,5 ani în Turcia şi 23 în Liban. Yasser Arafat s-a referit adesea la pântecele femeii palestiniene ca fiind "cea mai bună armă a poporului palestinian, subliniind rolul femeii şi în aducerea pe lume a copiilor care vor deveni soldaţi ce vor lupta împotriva Israelului, schimbând structura demografică a acestui stat. Sheik Ahmad Yassin, fostul lider spiritual al Hamas, care a fost asasinat de forţele de securitate israeliene în martie 2004, comenta în legătură cu rolul femeilor sinucigaşe că sunt suficient de mulţi bărbaţi pentru aceste acte; femeile, a declarat el, trebuie să-şi realizeze principalul lor potenţial de a naşte copii. Conform lui Yassin, femeile trebuie să aibă copii şi să nu aibă de-a face cu problemele militare. În ianuarie 2002, Arafat a organizat o întâlnire de masă cu femeile palestiniene şi le-a promis egalitate deplină între femei şi bărbaţi în Palestina. El a chemat femeile să ia parte la lupta armată. A declarat atunci că femeia nu mai reprezintă doar "pântecul naţiunii".18 Yasser Arafat era oarecum un feminist egalitarist atunci când a suprimat rolul tradiţional al femeii palestiniene de a fi doar un incubator pentru copiii naţiunii. Deşi islamul interzice femeii să-i imite pe bărbaţi (rolurile de gen sunt extrem de bine stabilite), căci legea spune că bărbaţii au un caracter diferit de cel al femeilor şi invers, existând stereotipuri sociale în care rolul femeii în casă nu poate fi luat de bărbat, iar cel social al bărbatului nu poate fi "imitat" de femeie, femeile dispreţuindu-i pe cei care le-ar imita, iar bărbaţii având o repulsie faţă de acele femei "vulgare", "grosolane", care se poartă ca nişte bărbaţi. Ibn' Abbas a spus în acest sens: "Trimisul lui Allah i-a blestemat pe bărbaţii care se poartă ca femeile şi pe femeile care se poartă ca bărbaţii".19 Cu toate acestea, pentru femeile musulmane educate, participarea la război este bine văzută. Islah Jad, o palestiniană născută la Cairo, predând la Universitatea Bir Zeit din Ramallah, spunea că femeile sunt "obiectul politicii de umilire a israelienilor la fel de mult ca şi bărbaţii". Ea şi-a întrebat studentele: "Nu este ciudat pentru voi ca femei să priviţi asemenea acţiuni?" Cele mai multe au răspuns: "De ce? De ce să fim surprinse? Era surprinzător dacă nu făceau asta."20 Militantele islamiste care devin bombe umane au depăşit condiţia emancipării din feminismul islamic ce revendică depăşirea tradiţiei arabe (patriarhală şi sexistă) prin acceptarea unor valori occidentale. Aceste femei "amazoane" ale timpurilor noastre care văd în actele teroriste o echilibrare a rolurilor de gen, căci feminismul amazonic este preocupat de egalitatea fizică şi se opune rolurilor stereotipe de gen şi discriminării împotriva femeilor bazată pe supoziţia că femeile ar trebui să fie, să arate sau să se comporte ca şi cum ar fi pasive, nepricepute şi fizic neajutorate. Feminismul amazonic scoate în evidenţă latura fizic-eroică, de putere a femeii. O altă latură ideaticăa terorismului feminin bazată pe o subevaluare a temperamentului femeii este cea prescrisă de feminismul anarhist, care descrie la fel de fidel latura anti-resemnare a femeii din islam. Feminismul anarhist combină feminismul cu anarhismul, văzând în patriarhat o manifestare a unei ierarhii ca o problemă fundamentală a societăţii. Un aspect important al feminismului de tip anarhist este poziţia împotriva conceptelor tradiţionaliste despre familie, educaţie şi roluri de gen, feminism care prinde cel mai bine în beligeranţă. Impactul acţiunii femeilor kamikaze lor este cu atât mai puternic, cu cât, asemenea copiilor, consideraţi a priori ca fiind inocenţi, au îndeplinit cu succes misiuni sinucigaşe. Totodată, chiar dacă se poate vorbi de emanciparea femeii în toate culturile, societatea nu este încă ideologic pregătită să asiste la o asemenea schimbare a rolurilor de gen, de a vedea schimbarea statutului femeii, din victima predilectă în agresoare. Explicaţiile oferite terorismului sinucigaş feminin ezită între "manipulare", "spălare de creiere" şi "fanatism", pe de o parte şi "voluntariat", "răzbunare", şi "suferinţă", pe de altă parte. Mai mult, faţă de motivaţiile masculine, unele dintre femeile implicate în activităţi teroriste prezintă o motivaţie suplimentară: devenind bombe umane, mai presus de criterii precum ţara, religia au liderul, femeile îşi "promovează" genul. Unele fete kamikaze cecene au fost violate, ceea ce în Cecenia, India sau Sri Lanka înseamnă că nu se mai pot căsători şi nu mai pot avea copii, aşa că pot foarte bine să moară. Conform altor opinii însă, explicaţia dată de viol nu este decât un mit sau o temă preferată de simpatizanţii organizaţiei teroriste. Cu toate acestea practica violului în situaţii de război este una cunoscută şi nu poate fi negată, chiar dacă nu toate aceste kamikaze au fost victime ale acestui tip de agresiune. Leila Khaled care în 1970 a fost prinsă după o încercare de capturare a unui avion El Al ce zbura către Londra. Ea şi-a explicat motivele: "Violenţa reprezintă un mod de a ieşi dintr-o societate tradiţională prin intermediul unui zel revoluţionar - femeile pot demonstra că angajamentul lor nu este mai prejos decât cel al bărbaţilor, fiilor sau soţilor. La nivel strategic, femeile sunt capabile să aibă acces în zone unde un bărbat pătrunde mult mai greu tocmai datorită stereotipurilor existente în aceste societăţi: femeile fac parte din clasa de jos a societăţii, proaste, analfabete uneori, incapabile de a planifica şi a duce la bun sfârşit operaţiuni de acest gen. [ ] Interesantă este legătura dintre drepturile femeii şi terorism. Caracteristica principală a culturii noastre este dreptul la viaţă. Aşa cum vor americanii o viaţă prosperă şi fericită, aşa ne-o dorim şi noi. Dar, într-un mod unic, Idrisc, Aeshah, Akras şi Takafka au luptat pentru dreptul lor de a muri. Moartea transcende sexul, vârsta şi clasa socială. Fundamentaliştii tradiţionalişti musulmani neagă drepturile femeii musulmane de a-şi alege singură moartea. Dar, bombele umane feminine au schimbat acest lucru. Dacă, într-un final, femeile musulmane sunt acum libere să aleagă cum şi când vor muri, vor fi libere să aleagă şi cum vor trăi."21 Simboluri artistice ale eliberării (Unitatea Germană, Revoluţia Franceză, România Revoluţionară), femeile musulmane pot acum prin forţa mass-media să promoveze ideea de emancipare de gen, atât de străină culturii lor patriarhale. Despre o femeie palestiniană care şi-a încurajat fiul să se implice într-o operaţiune de martiraj, Eyad el-Sarraj (psihiatru palestinian) afirmă că: "Atunci când cineva moare, ai sentimentul că ai pierdut ceva. Fără dubiu, aceste mame care îşi oferă fiii îşi plâng copiii, dar imediat se produce un proces psihologic: negarea morţii. Ele trăiesc pentru un anumit timp cultivând credinţa că cel care a murit ca martir nu a murit de fapt, este ceea ce le ajută să nege realitatea dispariţiei." Însă, după un timp, aceste mame manifestă o reacţie a "durerii amânate". Khadije Hirz, militantă Hezbolah, declară: "Cred că Dumnezeu nu este mulţumit de mine pentru că nici unul din copiii mei nu a murit ca martir. Cred că nu am acumulat atâtea merite încât să fiu onorată ca mamă de martir. Știu că pentru mulţi e dificil să înţeleagă acest lucru."22 Aparent resemnată, ba chiar mulţumită, atitudinea mamelor care-şi văd copilul murind într-un atac terorist derivă nu numai din promisiunea că martirii islamului vor ajunge în Paradis, dar şi datorită prevederilor religioase care o exonerează de a-şi jeli morţii, deoarece jelirea morţilor nu este o practică islamică, ci un obicei care exista înainte de islam şi care se păstrează atât în iudaism cât şi în creştinism. Dincolo de aceste precepte, ceea ce se valorifică mintal în aceste situaţii este negarea morţii. Această perspectivă sumbră a emancipării femeii în islam prin practici violente, săvârşite asupra propriului corp, dar şi asupra altor persoane, se încadrează cel mai bine în definiţia dată terorismului, iar asocierea cu emanciparea şi mai ales cu feminismul este una periculoasă şi nedorită. V. Femeia aflată în inconştienţă - victimă a violului Femeile aflate în comă sau în moarte cerebrală pot să fie supuse abuzurilor sexuale, fie că se află acasă, fie în spitale sau în alte instituţii publice. Deşi sunt considerate a fi cazuri excepţionale şi rare, se pune totuşi problema frecvenţei acestor abuzuri, dat fiind faptul că sunt puţin cunoscute, iar studiile aprofundate pe domeniu nu există. Siguranţa femeilor aflate în comă sau în moarte cerebrală nu poate fi asigurată la standarde maxime, fiind victime ale supraveghetorilor sau ale persoanelor venite din exterior. Deşi par scene desprinse dintr-un film (în Kill Bill este prezentată explicit scena violului unei femei aflată în comă, de către un lucrător al spitalului care-i oferă bani infirmierului pentru a dispune de corpul acesteia. Scena este sugestivă având în vedere relaţia de putere care se evidenţiază din dialogul celor doi agresori, victima fiind inconştientă şi prin urmare incapabilă să opună rezistenţă), cazurile sunt cu siguranţă mult mai numeroase decât ştirile prezentate în mass-media ca fapte senzaţionale. Astfel, dimensiunile etice ale fenomenului nu pot fi neglijate. Cazul23 care a trezit ample comentarii în presă a fost cel al unei femei în vârstă de 92 de ani, aflată în comă ce a fost violată de un tânăr de 18 ani. Având grave probleme psihice, băiatul a recunoscut întâmplător contribuţia lui la moartea femeii, care a mai trăit 16 ore în urma violului şi al cărei corp a fost mai târziu deshumat pentru a se colecta probe în vederea demonstrării atât a violului cât şi a crimei. Un alt caz24 legat de o femeie aflată în comă şi abuzată, este cel în care victima aflată de 10 ani în comă a fost găsită însărcinată. Judecătorul Charles Siragusa de la Curtea Supremă de Justiţie a SUA, a cerut ca infirmierul John Horace, care o îngrijea acasă, să fie supus testului ADN pentru depistarea paternităţii, iar acesta a ieşit pozitiv. Familia fetei a decis să păstreze copilul. În această situaţie abuzul asupra ei este dublu: de obicei, în cazul violului, victima recurge la avort, pentru a înlătura trauma agresiunii sau pentru a nu fi obligată să păstreze un copil nedorit. Actul familiei care îngăduie ca sarcina să nu fie oprită, iar mai apoi ca naşterea să fie făcută cu cezariană (mama fiind incompetentă fizic) este un abuz faţă de corpul femeii care este considerat ca incubator. Deşi nu se cunosc prea multe astfel de cazuri, cu siguranţă că violul asupra femeilor aflate în stare de comă sau moarte cerebrală există la o scară mult mai mare, la fel cum şi violul în general, cunoscut din statistici este doar în mică parte dezvăluit la adevărata lui amploare. Aceste acte de agresiune asupra intimităţii femeilor aflate în situaţii atipice trebuie reconsiderate pentru ca securitatea celor imobilizate să fie asigurată pe deplin. VI. Concluzii Demnitatea femeii şi necesitatea de a dispune de propriul ei corp, fac ca problematica morţii să fie una extrem de spinoasă. Comportamentul feminin pre-morbid, de a păstra intactă imaginea este deosebit de interesant privit din perspectiva instinctului de autoconservare ce se face simţit, paradoxal chiar şi în pragul morţii. Emanciparea socială a femeii atrage neajunsul depresiei ca boală a civilizaţiei şi astfel, egalitatea în viaţa politică şi socială face ca suicidul considerat până nu demult o caracteristică general masculină să se extindă şi asupra femeilor în procesul de uniformizare a comportamentelor. Mass-media promovează anumite modele de succes la a căror dispariţie, s-a constatat că rata suicidului nu ţine cont de apartenenţa la un anumit sex. La moartea prinţesei Diana s-a constatat că şi numărul bărbaţilor care şi-au luat viaţa a fost mai crescut decât media medicală, dar şi în cazul morţii lui Kurt Cobain, s-a remarcat o creştere a numărului tinerelor care au recurs imitativ la gestul suprimării propriei vieţi. Modelul aşadar, transcede genul, exemplul său fiind urmat până la capăt de fanii care se identifică întocmai imaginii promovate, deşi starul are uneori un comportament descentrat. Această egalizare care se prefigurează este promotoarea unei noi ordini sociale care se desprinde treptat de poziţia patriarhală. Emanciparea prin acte teroriste este o nouă problemă pe care societatea actuală nu este pregătită să o observe la adevărata ei valoare şi dramă şi care poate fi numită doar parţial emancipare pentru femeile care sunt de fapt victime ale unui regim de spălare de creiere şi de racolare ce nu poate fi explicat de cutumele islamice. Problematica feminină a morţii este cu toate acestea diferită radical de cea masculină. Această diferenţiere constă în primul rând în actul de estetizare al morţii, apoi de problema depopulării ţărilor asiatice prin avortarea cu predilecţie a fetuşilor fete. Această depopulare a unor mari regiuni a fost specifică Europei Occidentale în timpul Inchiziţiei, în care nouă milioane de femei au fost ucise sub pretextul de a fi vrăjitoare. Un număr aproape identic de fetuşi fete vor fi ucişi în următorii 20 ani în ţările asiatice. Paradoxal, ceea ce Biserica a ucis pe o perioadă de aproape patru secole, medicina poate ucide în doar două decenii. O problemă căreia nu i se acordă totuşi atenţia cuvenită este securitatea femeilor aflate în comă, moarte clinică sau stadiu terminal al unor boli şi care nu sunt suficient de bine păzite, astfel încât pot să fie supuse violului sau altor acte care afectează atât demnitatea cât şi viaţa acestora. Corporalitaea feminină este de cele mai multe ori mistificată şi abuzată, şi în ciuda unei emancipări care se face simţită începând cu secolul al XIX-lea va continua să fie obiectualizată excesiv şi traficată, în lipsa unei mentalităţi care să producă o adevărată egalitate de gen. |
|
1 Chiş, Ancuţa-Lăcrimioara, Libertatea de alegere în opera lui Paulo Coelho (Lucrare de Licenţă, Universitatea "Babeş-Bolyai", Facultatea de Teologie Greco-Catolică), Cluj-Napoca, 2004, p.35back 2 Duica, L., Cadrul istoric şi filosofic al comportamentului suicidar, în PulsMedia, nr.8, [online] disponibilă: http://psihiatru.pulsmedia.ro/article--x-Clinica,_simptomatologie-Cadrul_istoric_si_filozofic_al_comportamentului_suicidar--3863.html, [7 martie 2008]back 3Mims, Cedric, Enciclopedia morţii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006, p.44 back 4Idem, p.49 back 5Marinescu, D., Dimensiunea socială a suicidului în curentul Underground, în Revista română de psihiatrie, [online] disponibilă: http://www.e-psihiatrie.ro/index.php?p=magazine&article=220, [7 martie 2008] back 6Ibidem back 7Mims, C., op.cit., p.71 back 8Tretiack, Philippe, India îşi pierde fiicele, în Elle România,nr.119, octombrie, 2007, pp.86-89 back 9Bebe, Pauline, Dicţionar de iudaism, Editura Hassefer, Bucureşti, 2002, p.105 back 10 Dorrzapf, Reinhold, Satana din nădragi. O istorie a culturii raporturilor dintre bărbaţi şi femei, Editura Tunet, Bucureşti, 1999, p.22back 11Idem, p.148 back 12Tudor, Gabriel, Holocaustul vrăjitoarelor, în Revista Magazin, 8 august 2007, pp.1-3,[online]disponibilă: http://www.revistamagazin.ro/content/view/5551/8/, [25 februarie 2008] back 13Mims, C., op.cit, p.62 back 14Ioan, Beatrice, Bioetica. Cazuri celebre, Editura Junimea, Iaşi, 2005, p.171 back 15Idem, p.172 back 16Viziniuc, Gabriela, Chipuri de femei-martir din epoca persecuţiilor, Editura Anastasia, [s.l.], 1999, p.37 back 17Dorrzapf, R., op.cit., p.27 back 18Chiru, Maria Cristina, Femei kamikaze - terorism la genul feminin -,Top Forum, Bucureşti, 2006, p.78 back 19Al-Hashimi, Ali Muhammad, Femeia musulmană. Adevărata personalitate a femeii musulmane după Coran şi Sunna, Liga Islamică şi Culturală din România, Bucureşti, 2005, p.479 back 20 Chiru, M., op.cit.,p.90back 21Idem, p.83 back 22Idem, p.35 back 23 Grosh, Stacey Lane, Teen Senteced in Coma Patient's Rape, în The Herald Bulletin, 24 octombrie 2006, [online] disponibil: http://www.tribstar.com/statenews/cnhinsall_story_297131340.html, [8 martie 2008]back 24Blood Test in Coma Rape, în New York Times, 2 aprilie 1996, [online] disponibil: http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=9805E1D91239F931A35757C0A960958260 back |
| Înapoi |