Facultatea de Istorie şi Filosofie
Departamentul de Filosofie
Eristikon - Revistă studenţească de filosofie
| Mihai Ometiţă Universitatea "Babeş-Bolyai" Facultatea de Istorie şi Filosofie Departamentul Filosofie An III |
| Kant despre judecăţi şi cauzalitate |
| Cuvinte cheie: Kant, judecată, percepţie, experienţă, cauzalitate |
| Prolegomenele lui Kant reprezintă, incontestabil, o eficientă introducere în filosofia sa critică. Acest statut însă, trebuie să presupună, pe lângă rigoarea unui discurs succint, cea a unei metode analitice sau regresive de expunere (ce evoluează dinspre concluzii către premise) preferată celei sintetice sau progresive (ce debutează cu tratarea principiilor) a primei Critici, şi o rigoare logică: coerenţa. Lucrarea de faţă îşi propune să investigheze această din urmă condiţie din unghiul unei distincţii dezvoltate doar în trei paragrafe ale Prolegomenelor şi absentă, în formă explicită, în textul Criticii raţiunii pure: aceea între judecăţile de percepţie şi cele de experienţă. În acest sens, într-o primă parte vom analiza distincţia însăşi, în cea de-a doua, o parte emblematică a întregului criticismului kantian - teoria cauzalităţii, pentru ca în ultima parte a lucrării să verificăm compatibilitatea celor două teorii analizate în primele două părţi. Vom începe prin a delimita două moduri în care o cunoştinţă sintetică în genere îşi poate dobândi caracterul universalităţii (şi al corelatelor ei, obiectivitatea şi necesitatea). Delimitarea transpare din arhitectonica raţiunii pure, mai exact, din diviziunea Teoriei transcendentale a elementelor într-o Estetică, respectiv o Logică transcendentală; adică din relativa autonomie (tocmai de aceea delimitarea va fi şi ea relativă, mai degrabă o teză de lucru) a facultăţilor de cunoaştere tematizate în cele două diviziuni - sensibilitatea şi intelectul: (A) Un mod pasiv sau receptiv, fundamentat pe universalitatea intuiţiilor pure ale sensibilităţii - spaţiul şi timpul. Mizează pe distributivitatea universală a aceloraşi intuiţii pure şi determinarea lor - reprezentarea lor - în aceeaşi manieră pentru orice subiect. Universalitatea devine una relativă la om în genere iar obiectivitatea cunoaşterii are un fundament subiectiv, e obiectivitate intersubiectiv verificabilă autonom de situarea spaţio-temporală. Desigur, pasivitatea sau receptivitatea nu sunt stricte, deoarece orice reprezentare conştientă presupune aport intelectual. Apoi, intuiţiile pure, autonom de suportul empiric, conferă universalitate doar matematicii pure, respectiv cunoştinţelor sintetice a priori despre timp1. Pe când cunoştinţele certe privind experienţa presupun, pe lângă satisfacerea condiţiilor formale ale acesteia - intuiţii pure şi categorii - atât un suport empiric cât şi determinarea acestuia de un principiu al intelectului: "Judecata sintetică a posteriori certă nu conţine decât ceea ce poate fi întâlnit în intuiţia empirică întâmplătoare, pe când judecata sintetică a priori certă cuprinde ceea ce trebuie întâlnit în chip necesar în intuiţia pură, de vreme ce, în calitate de intuiţie a priori, ea este legată inseparabil de concept [cel matematic], înaintea oricărei experienţe sau a unor percepţii izolate."2Tocmai de aceea, în textul Criticii, universalitatea empirică - a judecăţii sintetice a posteriori certă - e debordată de universalitatea strictă - a judecăţii sintetice a priori.3 (B) Un mod activ sau spontan. În dezvoltarea acestui punct ne vom folosi chiar de distincţia lui Kant, anunţată mai sus, între judecăţile de percepţie şi cele de experienţă 4 ; adică între o asociere cu caracter subiectiv a percepţiilor, sub o conştiinţă empirică şi o judecată care organizează obiectiv datele intuiţiei sensibile după condiţiile a priori ale oricărei experienţe posibile, deci, sub o conştiintă în genere. Orice judecată de experienţă este la origine una de percepţie şi descinde din ea prin intermediul actualizării unui concept pur al intelectului, actualizare sau intervenţie în vederea căreia am relevat caracterul activ sau spontan. Cu toate acestea, există judecăţi de percepţie care nu pot deveni nicicând de experienţă şi tocmai exemplele kantiene în acest sens ne folosesc drept suport pentru următoarea observaţie: delimitarea subiectiv-obiectiv nu vizează, în acest context, strict deosebirea între ce e valabil la un moment dat pentru un anumit subiect şi ceea ce toţi subiecţii, indiferent de condiţiile spaţio-temporale, acceptă ca valabil (universalitate empirică). Bineînţeles, căldura dintr-o cameră, gustul dulce al zahărului sau cel amar al pelinului5 vor fi percepute variabil intersubiectiv. Dar simţul, ca posibilitate a receptării percepţiei de caldură, gust, miros etc. e universal, exceptând cazuri patologice, pe care, oricum, Kant nu le are în vedere. Ceea ce înseamnă şi că un anume gust nu va fi perceput de către nici un subiect ca miros, un sunet drept culoare etc. Deci, simţul, ca posibilitate de receptare a percepţiei pur subiective este universal, precum diferenţierea percepţiilor în gusturi, mirosuri etc. este obiectivă; intensitatea receptării lor, implicit şi distincţia calitativă a percepţiilor aparţinând aceluiaşi simţ (distincţia gusturilor între ele, a mirosurilor etc.) sunt însă variabile intersubiectiv, ceea ce relativizează obiectivitatea sau universalitatea empirică a percepţiilor pur subiective. Pe când, în aceeaşi ordine a sensibilităţii, nu numai că simţul extern (apanaj al intuiţiei pure a spaţiului) şi cel intern (ce corespunde intuiţiei pure a timpului) sunt universale, şi că, prin aceasta şi diferenţa de natură dintre cele două intuiţii pure e universală, dar şi determinarea spaţiului şi timpului, reprezentarea lor, e obiectivă (ceea ce conferă posibilitatea nu numai a matematicii şi a fizicii pure, dar însăşi a unei experienţe universale, cadru unic al intersubiectivităţii)6. Cu alte cuvinte, deşi o intuiţie în genere e omogenă, doar determinarea intuiţiilor pure este obiectivă în sens strict. Însă o reală problemă a distincţiei între cele două tipuri de judecăţi este accentul pe care Kant îl pune pe intervenţia unei categorii ca definitorie pentru specificitatea judecăţilor în cauză: "Acestea din urmă [judecăţile de percepţie] nu au nevoie de vreun concept pur al intelectului, ci doar de o înlănţuire logică a percepţiilor într-un subiect care gândeşte. Cele dintâi [judecăţile de experienţă] cer însă întotdeauna, dincolo de reprezentările intuiţiei sensibile, şi anumite concepte făurite la început în intelect, şi tocmai acestea fac ca judecata de experienţă să fie obiectiv valabilă."7O interpretare literală a acestui fragment şi a altor asemănătoare lui ar releva inevitabil o incoerenţă a discursului kantian. Căci definitoriu pentru acesta e faptul ca orice sinteză e guvernată de o categorie; orice judecată, orice legătură cu sens a mai multor concepte trebuie să fie subordonată categoriilor, deci, trebuie să implice actualizarea acestora. Prin urmare, judecăţile de percepţie se pot lipsi tot atât de puţin de un concept pur al intelectului care să le determine unitatea ca şi judecăţile de experienţă. Mai mult, percepţiile sau intuiţiile care stau la baza ambelor tipologii îşi datorează unitatea tot unui concept pur al intelectului: "Aceeaşi funcţie care dă diferitelor reprezentări unitate într-o judecată conferă unitate şi simplei sinteze de diferite reprezentări într-o intuiţie, unitate care, în general vorbind, se numeşte concept pur al intelectului. Acelaşi intelect deci, şi anume prin aceleaşi acte prin care a produs în concepte, cu ajutorul unităţii analitice, forma logică a unei judecăţi, introduce cu ajutorul unităţii sintetice a diversului care se găseşte în intuiţia în genere şi în reprezentările lui un conţinut transcendental [...]"8Vom încerca să rezolvăm această problemă în cea de-a treia parte a lucrării, după ce vom analiza mai întâi teoria kantiană a cauzalităţii, căreia îi vom verifica compatibilitatea cu datele furnizate până acum de textul Prolegomenelor. În cea de-a doua Analogie a experienţei din cadrul Criticii ratiunii pure Kant tematizează principiul cauzalităţii. Există însă o diferenţă de formulare între cele două ediţii. Prima ediţie enunţă principiul producerii: "Tot ce se întâmplă (începe să existe) presupune ceva căruia îi succede după o regulă."9 A doua ediţie explicitează principiul succesiunii în timp după legea cauzalităţii: "Toate schimbările au loc după legea legăturii dintre cauză şi efect"10. Ambele variante relevă abordarea cauzalităţii ca sinteză în timp în virtutea unei reguli sau legi a apriori. E evident însă că statutul unei judecăţi care implică principiul cauzalităţii depinde totuşi de legitimitatea categoriei pe care se întemeiază acesta. Categoriile au fost expuse de Kant şi apoi întemeiate printr-o deducţie transcendentală în Analitica conceptelor. Nu vom dezvolta aici problema acestei legitimităţi, vom conceda deci conceptului pur al cauzalităţii şi dependenţei statutul de condiţie formală, a priori, a experienţei. Clasificarea acestei categorii ca una de relaţie denotă corelaţia ei cu cea a inerenţei şi subzistenţei, respectiv, cu cea a comunităţii. Aceste probleme sunt secundare privind intenţia lucrării de faţă şi nu vor fi dezvoltate. Să expunem succint teoria kantiană a cauzalităţii. Legătura a două percepţii (referitoare la două stări contradictorii ale aceluiaşi fenomen dat în momente şi/sau locuri diferite, ori la două fenomene date succesiv în timp) este produsul unei funcţii de sinteză care determină totodată simţul intern cu privire la raportul de timp. Legătura în genere poate fi în două sensuri, astfel încât oricare dintre percepţiile legate poate sa preceadă. Timpul însă, nefiind subzistent, nici inerent lucrurilor în sine, dar fiind inerent perceperii fenomenelor şi numai în raport cu el putându-se determina ceea ce precede şi ceea ce urmează, reprezentarea lui empirică e dată de succesiunea percepţiilor. Aceasta din urmă, deopotrivă cu succesiunea stărilor fenomenelor sau cu seria fenomenală corespondentă, în cazul unei cunoaşteri obiective, trebuie să fie determinate (cu privire la unul dintre sensuri). Pentru a deveni determinate, aceste succesiuni necesită intervenţia unui concept pur al intelectului, mai exact, a conceptului cauzalităţii şi dependenţei. Numai prin actualizarea acestei categorii este posibilă, pe de o parte experienţa, pe de alta, cunoaşterea obiectivă a acesteia.11 Însă care e referentul conceptului "fenomen dat", care e obiectul cunoaşterii obiective? Dacă, în virtutea distincţiei relative de mai sus între sensibilitate şi intelect, receptivitate şi spontaneitate, l-am identifica cu percepţia, deci cu datul conştientizat, atunci întregul discurs kantian ar fi tautologic. Căci nu s-ar afirma decât că seria percepţiilor e identică seriei din aprehensiune. Mai mult, teoria cauzalităţii tocmai expusă n-ar putea fundamenta o cunoaştere obiectivă. Această finalitate este tocmai contrară năzuinţei lui Kant: "Aprehensiunea diversului fenomenului este totdeauna succesivă. Reprezentările părţilor se succed unele după altele. Dacă se succed şi în obiect, este un al doilea punct al reflecţiei, care nu e cuprins în cel dintâi. Putem numi într-adevăr obiect orice lucru şi chiar orice reprezentare, întrucât suntem conştienţi de ele; dar ceea ce înseamnă acest cuvânt cu privire la fenomene, considerate nu ca obiecte (ca reprezentări), ci numai ca desemnând un obiect trebuie cercetat mai adânc."12 "Deşi fenomenele nu sunt lucruri în sine şi totuşi sunt singurul lucru care ne poate fi dat spre cunoaştere, trebuie să arăt ce legătură convine în timp diversului care se găseşte în fenomenele însele, în timp ce reprezentarea diversului în aprehensiune este totdeauna succesivă."13Într-adevăr, fenomenul dat nu poate fi identic cu percepţia dată aprehensiunii. Fenomenul dat, în contextul teoriei kantiene a cauzalităţii, desemnează diversul ,,care se găseşte în fenomenele însele" în vederea unei legături care îi ,,convine în timp"; altfel spus, ceea ce este dat, dar nu este conştientizat, nu este percepţie. În cele ce urmează, vom folosi sintagma "fenomen dat" ţinând cont de această observaţie. În a doua Analogie a experienţei, expunerea principiului cauzalităţii şi a implicaţiilor acestuia se desfăşoară pe trei nivele, care nu se exclud, ci sporesc în generalitate: devenirea unui fenomen în spaţiu şi timp; implicaţia a două fenomene sau acţiunea unei cauze asupra unui efect (ceea ce instituie o serie fenomenală); respectiv, schimbările de stare cu referire la un permanent. Le vom dezvolta pe fiecare în parte. Definitorie pentru toate cele trei nivele e actualizarea conceptului pur al intelectului doar ca schemă în intuiţie, conferind unitate acesteia şi determinând-o. Actualizarea categoriei nu conferă, aşadar, autonom de experienţă, un anume statut (de exemplu, de cauză)14 unui obiect şi este totodată apanajul exlusiv al unei gândiri discursive, determinându-i lecturarea experienţei, în care, numai, respectivul obiect are un statut. (1) Un prim nivel de abordare a principiului cauzalităţii este conturat de exemplul corabiei care pluteşte în aval pe un fluviu. Cunoaşterea obiectivă a acestei instanţe presupune, pe de o parte, o serie determinată a percepţiilor despre acelaşi fenomen dat, iar pe de altă parte, o serie determinată a stărilor fenomenului în diferite momente şi diferite locuri ale spaţiului. Notând percepţia anterioară (corabia situată în aval) cu A şi pe cea posterioară (corabia situată în amonte) cu B, există o succesiune determinată a aprehensiunii de la A la B. Contrar, aprehensiunea unei case - a unui fenomen situat în acelaşi loc în succesiunea timpului - e nedeterminată, percepţiile ce privesc vârful pot fi anterioare sau posterioare celor care privesc baza casei, fără a influenţa cunoaşterea obiectivă a ei. Diferenţa între cele două cazuri este că doar în primul un concept pur al intelectului orientează atât succesiunea schimbărilor în fenomenul dat, cât şi înserierea percepţiilor acestor schimbări. Să punem în evidentă implicaţiile contrariului celor expuse mai sus. Dacă succesiunea percepţiilor în aprehensiune ar fi nedeterminată în genere, atunci percepţiile nu numai că nu s-ar putea raporta obiectiv la nici un fenomen, dar s-ar admite contradicţii, ele nemaifiind distincte sub raportul timpului, fiindcă succesiunea ar fi întotdeauna identică; doi termeni contradictorii nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect, dar sunt posibili sub acelaşi aspect în timpuri diferite. Dacă înserierea percepţiilor ar fi determinată, dar cea a stărilor unui fenomen dat sau succesiunea unor fenomene date ar fi nedeterminate, atunci legea cauzalitătii înseşi nu ar fi obiectivă, necesară şi universală, ci, conform concluziilor lui Hume, am ,,strânge laolaltă anumite reprezentări subsumându-le legii asociaţiei" şi am da "necesitatea subiectivă care izvorăşte de aici, adică obişnuinţa, drept o reprezentare obiectivă, întemeiată pe raţiune".15 (2) Al doilea nivel de abordare a legii cauzalităţii este cel propriu-zis al cauzei şi efectului, formalizat în funcţia implicaţie. Tot ce e caracteristic primului nivel rămâne valabil, cu distincţia că succesiunea nu mai e a stărilor şi percepţiilor acestora corepunzătoare aceluiaşi fenomen, ci a unei serii fenomenale şi a unei serii de percepţii aferente ei. Fenomenele timpului următor (efectele) au loc doar dacă cele anterioare lor (cauzele) le determină o existenţă în timp în virtutea legii necesare a cauzalităţii. Cauzalitatea cauzei e simultană efectului, îi alimentează actualitatea, deci, din punct de vedere logic, cauza e anterioară efectului. Din punct de vedere temporal însă, poate să-i preceadă sau să-i fie simultană. (3) Cel de-al treilea nivel al tematizării kantiene a problemei cauzalităţii, expunerea sa cea mai generală, uzează de corelaţia cauzalitate - substanţialitate: substanţa se manifestă, pentru o gândire discursivă, mai degrabă prin acţiune decât prin permanenţă, permanenţa devine referentul necesar pentru punerea în evidenţă a schimbărilor ce succed determinat (atât în ordinea a ceea ce este dat cât şi în cea a ceea ce e perceput). Încă o dată, cu precizarea: categoria substanţei se actualizează doar ca schemă, conferind unitate percepţiei: ca substrat al devenirii unui fenomen în experienţă.16 Să verificăm acum compatibilitatea teoriei cauzalităţii cu cea a judecăţilor de percepţie, respectiv, de experienţă. Dacă începem prin analiza celui de-al doilea nivel al expunerii cauzalităţii observăm evidenta sa coincidenţă, în ceea ce priveşte varianta anteriorităţii logice şi a simultaneităţii temporale, cu două exemple pe care Kant le oferă pentru judecăţile de experienţă: "soarele încălzeşte piatra"17, apoi "aerul este elastic"17 (variaţia invers proporţională dintre presiune şi volum, legea lui Boyle). De îndată însă ce abandonăm planul in concreto-ului, spre a verifica compatibilitatea la nivel teoretic, apare o evidentă discrepanţă. Teoria kantiană a cauzalităţii, expusă în a doua Analogie a experienţei, nu precizează nimic explicit cu privire la ordinea judicativă, adică a gândirii seriei determinate a percepţiilor cu privire la seria determinată din ordinea a ceea ce este dat. Apoi, distincţia între judecăţile de percepţie şi cele de experienţă nu conţine nici o precizare explicită privind înserierea (logică şi/sau temporală) în ordinea a ceea ce este dat. Iar a avea percepţii obiective despre ceea ce este dat, fără a le gândi obiectiv, adică fară legarea lor obiectivă în judecăţi, nu desemnează nicidecum o cunoaştere obiectivă, adevărata năzuinţă a lui Kant. După cum nu poate fi cunoaştere obiectivă nici legătura determinată în judecăţi denumite "de experienţă" a percepţiilor dintr-o serie indiferentă seriei din ordinea a ceea ce e dat. (Lăsăm deocamdată la o parte judecăţile de percepţie şi distincţia lor faţă de cele de experienţă.) Cu toate acestea, cele două teorii kantiene nu sunt neapărat incomplete. Căci gândirea obiectivă a seriei percepţiilor, la rândul ei obiective, este implicită în teoria kantiană a cauzalităţii prin însăşi tematizarea ei în contextul Logicii transcendentale - diviziune ce corespunde planului intelectului prin criteriul arhitectonicii raţiunii pure. Apoi, un pasaj ca "Pentru ca acesta [raportul obiectiv al fenomenelor] să fie cunoscut ca determinat, raportul dintre cele două stări trebuie să fie gândit astfel, încât el să determine ca necesar care din aceste două stări trebuie pusă întâi şi care pe urmă, şi nu invers"19 e cel puţin coerent rigorii întocmirii de judecăţi obiective, dacă nu sugestiv pentru aceasta. Lipsa referinţei explicite la necesitatea coincidenţei dintre seria a ceea ce e dat şi seria percepţiilor e explicată simplu, în cadrul teoriei judecăţilor de percepţie şi a celor de experienţă, prin preferinţa lui Kant de a opera o distincţie în ordinea pur judicativă. Iar temeiul acestei preferinţe este precauţia unui discurs limitat ca întindere de însăşi întinderea Prolegomenelor şi care, dacă s-ar fi aplecat asupra întregii probleme, ar fi putut crea neînţelegeri: "Este exact acelaşi lucru dacă spun că o judecată de percepţie nu poate fi considerată drept o cunoaştere prin experienţă fără legea că atunci când este perceput un eveniment, el este raportat totdeauna la ceva ce îi premerge şi după care urmează potrivit unei legi generale, sau dacă mă exprim astfel: tot ce ne învaţă experienţa că se întâmplă trebuie să aibă o cauză.În această lumină, apare clar nu numai că cele două teorii kantiene - cea a distincţiei judecăţilor de percepţie şi a celor de experienţă, respectiv cea a cauzalităţii - sunt compatibile, dar, chiar mai mult, că ele sunt complementare. Iar condiţia necesară pentru o cunoaştere obiectivă este coincidenţa seriei în trei ordini diferite: a ceea ce este dat, a ceea ce este conştientizat din ceea ce este dat şi a ceea ce este gândit cu privire la ceea ce este conştientizat. Prin cumularea celor două teorii se rezolvă problema evidenţiată în finalul primei părţi a acestei lucrări, cu privire la imposibilitatea diferenţierii judecăţilor de percepţie de cele de experienţă prin criteriul intervenţiei în genere al unei categorii. Căci, după cum afirmase însuşi Kant: "Aceeaşi funcţie care dă diferitelor reprezentări unitate într-o judecată conferă unitate şi simplei sinteze de diferite reprezentări într-o intuiţie, unitate care, în general vorbind, se numeşte concept pur al intelectului." Nici percepţia în genere, nici judecata în genere nu se pot lipsi de intervenţia categoriei care le conferă unitatea. Dar o judecată de percepţie, spre deosebire de una de experienţă, poate fi clasificată drept determinată şi fără actualizarea unui anume concept pur al intelectului (cu toate că unitatea ei nu poate fi autonomă de toate categoriile): cel al cauzalităţii şi dependenţei. Aceasta pentru că, deşi ordinea a ceea ce e dat e inevitabil determinată de acest concept pur al intelectului (problemă corelativă cu reprezentarea universală a intuiţiilor pure), succesiunea percepţiilor despre acest dat, precum şi înserierea lor într-o judecată nu sunt relevante atâta vreme cât judecata nu aspiră la statutul uneia de experienţă. Reiese, având ca premisă coerenţa discursului său, că referirea lui Kant nu putea fi decât la categoria cauzalităţii şi dependenţei atunci când afirma: "Acestea din urmă [judecăţile de percepţie] nu au nevoie de vreun concept pur al intelectului, ci doar de o înlănţuire logică [necontradictorie n.n.] a percepţiilor într-un subiect care gândeşte." Nu ne mai rămâne decât să aplicăm efectiv celelalte nivele ale expunerii teoriei cauzalităţii teoriei judecăţilor de percepţie şi a celor de experienţă. (1) E evident că definiţia unei judecăţi de experienţă poate desemna la fel de bine şi cazul anteriorităţii atât logice cât şi temporale a cauzei faţă de efect. Căci singura diferenţă dintre acesta şi cel al anteriorităţii exclusiv logice, analizat mai sus, ar fi decalarea temporală dintre termeni, care nu se poate lipsi mai puţin, în cazul cunoaşterii obiective, de o actualizare a categoriei cauzalităţii şi dependenţei în toate cele trei ordini discutate: a ceea ce e dat, cel al perceperii conştiente, cel judicativ. (2) Aceeaşi definiţie se aplică pe deplin şi primului nivel al expunerii problemei cauzalităţii: un fenomen dat ce devine în timp şi spaţiu - cunoaşterea obiectivă a plutirii în aval a unei corăbii; presupune, analog, intervenţia triplă a conceptului pur al cauzalităţii. Exemplul contrastant al aprehensiunii unei case, dat pentru cazul cunoaşterii (inevitabil succesive, deci în timpuri diferite) unui fenomen care nu-şi schimbă coordonatele spaţiale pe parcursul cunoaşterii, este prea general şi ascunde, în ceea ce ne priveşte, una din variantele acestui caz. Într-adevăr, aprehensiunea unui astfel de obiect, în măsura în care e aprehensiune fondată pe datele furnizate de cele cinci simţuri (gust, miros, auz etc.) nu presupune o serie determinată de percepţii, nici înserierea determinată a acestora în judecăţi, deci, corespunde definiţiei unei judecăţi exclusiv de percepţie. Dar, în măsura în care aprehensiunea e a numărului de componente sau caracteristici a unui astfel de fenomen, deşi nu presupune o serie determinată în ordinea percepţiilor (căci numărătoare poate începe de oriunde), presupune totuşi una în ordinea gândirii. Să examinăm număratul degetelor de la o mână: e indiferent cu care deget încep (pot chiar să nu le aleg în ordine, unul după altul), dar numărarea lor e determinată ca serie a adunării în timp (inevitabil, de la 1 la 2, 3 etc. - crescător şi nu în altă ordine). Astfel, că un ,,om are cinci degete la o mână" constituie o judecată de experienţă, la origine una de percepţie, care a fost determinată de cel puţin două concepte pure ale intelectului, anume, cel al cantităţii şi cel al cauzalităţii, acesta din urmă actualizat ca şi condiţie. (3) Ultimul nivel al expunerii teoriei cauzalităţii, cel mai general, al unei schimbări ca serie determinată cu referire la un permanent, e compatibil, în funcţie de natura schimbării, pe de o parte cu o judecată de experienţă (dacă schimbarea se referă la locul în spaţiu sau la compoziţie), pe de altă parte, cu o judecată de percepţie, dacă schimbarea e sesizată prin percepţii pur subiective. Având ca premisă statutul Prolegomenelor de introducere în criticismul kantian, intenţia lucrării de faţă a fost de a verifica coerenţa acestui text cu discursul, mult mai elaborat, al Criticii raţiunii pure, în ceea ce priveşte două teorii de importanţă majoră pentru concepţia filosofică a lui Kant. Ambele, teoria judecăţilor de percepţie şi a celor de experienţă, respectiv cea a cauzalităţii, sunt urmări ale proclamatei revoluţii copernicane în istoria filosofiei care, inevitabil, afectează tematizarea tuturor nivelurilor cunoaşterii umane. Am văzut că, în cazul primei teorii, o interpretare literală nu numai că ar exclude coerenţa cu cea de-a doua, dar ar marca o lipsă de coerenţă a discursului kantian ca ansamblu. Însă odată cu abordarea comparativă a celor două teorii şi ţinând cont de intenţia lui Kant în cazul fiecăreia, acestea apar nu numai drept compatibile, dar şi complementare. Desigur, toate cele expuse mai sus nu semnalează o subscriere necondiţionată la cele două teorii kantiene. Orice revoluţie, dacă îşi asumă implicaţiile până la capăt, poartă responsabilitatea nu numai a ceea ce explică dar şi a ceea ce lasă nerezolvat. Filosofia lui Kant a cunoscut din plin urmările ambelor responsabilităţi. Însă traiectoriile revoluţiei copernicano-kantiene pot fi înţelese mai adânc dacă, pe lângă verificarea strictă a preceptelor ei, i se iau în vedere de fiecare dată şi năzuinţele. Kant distinge între judecăţile de percepţie şi cele de experienţă şi după un al doilea criteriu, cel al relaţiei subiectului cu obiectul. El consideră definitoriu pentru primul tip de judecăţi faptul că exprimă "doar o relaţie a percepţiei cu un subiect"21, în opoziţie cu cel de-al doilea tip de judecăţi, care denotă "o proprietate a obiectului"22. Dar ce fundamenteză statutul unei proprietăţi ca fiind ,,a obiectului" ? Aşa cum reiese din prima parte a acestei lucrări, nimic altceva decât criteriul verificabilităţii intersubiective în genere. Sau, cum se afirma în aceeaşi primă parte, subiectivitatea instaurează obiectivitatea, iar universalitatea devine una relativă la om în genere. Cu alte cuvinte, proprietatea obiectului e doar inerenţa modului de a-l recepta, dictat de condiţiile formale ale experienţei - categorii şi intuiţii pure ale sensibilităţii. Dacă eliminăm dintre percepţiile în genere pe cele pur subiective, reiese că acest criteriu al verificabilităţii comun tuturor percepţiilor care pot fundamenta judecăţi de experienţă are ca şi condiţii necesare perceperea locului, a întinderii, a figurii, şi prin acestea, a prezenţei în spaţiu şi timp a fenomenului. În cazul experienţei, aceste condiţii se îndeplinesc la nivelul subiectului corporal prin intermediul simţului văzului sau al celui tactil. Caracterele spaţiale intesubiectiv verificabile reprezintă condiţia necesară cunoaşterii unei structuri cauzale din experienţă. Judecăţile de percepţie exprimă "doar o relaţie a percepţiei cu un subiect" pentru că ignoră relaţia cu obiectul, fie rezumându-se doar la a descrie enumerând percepţii, fie referindu-se doar la intensitatea şi calitatea unei percepţii. Urmând exemplul kantian, deşi judecata "soarele încălzeşte piatra"23 are la bază trei percepţii pe care le sintetizează, iar una dintre ele - căldura - este dintre cele care nu pot fundamenta în orice situaţie judecăţi de experienţă, judecata în cauză nu se referă la intensitatea sau calitatea percepţiei pur subiective, ci la cauza ei - soarele - ale cărei caractere spaţiale sunt intersubiectiv verificabile. Aceste caractere fundamenteză predicaţia cu privire la o structură cauzală, facilitând cunoaşterea unei proprietăţi "a obiectului". Statutul văzului, cât şi cel al simţutul tactil apar privilegiate din acest punct de vedere, fiind singurele care oferă percepţii suficiente cunoaşterii prezenţei, a locului şi a formei în spaţiu a unui fenomen; simţul tactil are, în acest sens, evident, o eficienţă redusă. Pe baza a altor două simţuri, gustul şi auzul, atunci când nu induc în eroare, caracteristicile spaţiale ale fenomenului se pot doar aproxima. Tocmai criteriul referinţei la caractere spaţiale ale fenomenului, ca fundament ale unei structuri cauzale din experienţă, legitimează diferenţierea judecăţilor în cele care denotă "doar o relaţie a percepţiei cu un subiect" şi cele care exprimă "o proprietate a obiectului". |
|
1 KANT, Immanuel, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, Problema fundamentală a filosofiei transcendentale. Prima parte. Cum este posibilă matematica pură? p. 76-82. De acum înainte Prolegomene. KANT, Immanuel, Critica raţiunii pure, ed. IRI, Bucureşti, 1998, Introducere, V, p. 59-62; Estetica Transcendentală, p.71-94. De acum înainte CRP. back 2 Prolegomene, § 7. Spre deosebire de matematica pură, fizica pură mai cuprinde "şi elemente care nu sunt întru totul pure şi independente de sursele experienţei, cum ar fi conceptele de mişcare, de impenetrabilitate [...]" (Prolegomene, § 15). În ceea ce priveşte necesitatea în experienţă, problema e tematizată în Critică în Postulatele gândirii empirice în genere din cadrul Analiticii principiilor, p. 223-234. back 3 CRP, Introducere, II, p. 52-53 back 4 Prolegomene, § 18, 19, 20 back 5 Prolegomene, § 19 back 6 CRP, Estetica Transcendentală, p.71-94 back 7 Prolegomene, § 18 back 8 CRP, p. 112 back 9 CRP, p. 205 back 10 idem back 11 CRP, Analogia a doua. Principiul succesiunii în timp după legea cauzalităţii din cadrul Analiticii principiilor, p. 205-217 back 12 CRP, p. 206 back 13 idem back 14 Această problemă este pe larg dezbătută de Kant în Critica raţiunii pure, cap. Despre schematismul conceptelor pure ale intelectului din cadrul Analiticii principiilor, p.168-178 back 15 Prolegomene, Cuvânt înainte, p. 46-56 back 16 CRP, p. 214-216. Tematizarea pe larg a problemei se găseşte în cadrul Criticii în Analogia întâi. Principiul permanenţei substanţei din Analitica principiilor, p. 200-204 back 17 Prolegomene, § 20, Notă back 18 Prolegomene, § 20back 19 CRP, p. 206 back 20 Prolegomene, § 17back 21 Prolegomene, § 18 back 22 idem back 23 Prolegomene, § 20, Notă back |
| Înapoi |