Proiectul de faţă îşi propune în primul rând să reconstituie istoria cărţii religioase realizată în Biserica Greco-Catolică din Transilvania pe durata unui secol: 1850-1948. Un al doilea palier al cercetării va fi urmărirea impactului pe care literatura religioasă de toate tipurile l-a avut asupra societăţii româneşti din această perioadă.

Investigaţia propusă va ţine seama de etapele majore ale istoriei cărţii religioase din Biserica Unită. Mai întâi etapa cuprinsă între anul 1853, al întemeierii mitropoliei române unite cu Roma, cu sediul la Blaj şi începutul păstoririi mitropolitului Ioan Vancea (1869). Sunt anii care marchează o perioadă de tranziţie, de reorganizare a Bisericii Greco-Catolice ardelene după Revoluţia de la 1848-1849, dar şi după înfiinţarea noilor dieceze de Lugoj şi Gherla şi alipirii episcopiei de Oradea. Ea coincide cu păstorirea mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu şi a fost marcată de câteva evoluţii fundamentale pentru viitorul acestei biserici: reluarea contactului direct cu Roma ce a fost întrerupt încă din timpul domniei lui Iosif II – noul interes al Romei devine vizibil odată cu vizitelel nunţiilor papali din deceniul şase al secolului XIX; necesitatea îmbinării tradiţiei organizatorice, administrative şi instituţionale promovată de arhidieceza Blajului, care era mai apropiată de structura tradiţională răsăriteană, cu modelul adus de dieceza de Oradea, mult mai influenţat de elementele latine; necesitatea formulării unui discurs identitar coerent, menit, în acel moment, să salveze şi să promoveze tradiţia greacă a Bisericii Unite; stabilizarea relaţiei directe cu Biserica Ortodoxă din Transilvania, revigorată şi întărită odată cu urcarea pe scaunul episcopal de la Sibiu a lui Andrei Şaguna.

A doua perioadă poate fi încadrată între anii 1869-1870, care au coincis cu participarea delegaţiei Bisericii Unite la lucrările Conciliului Vatican I şi anul 1918, al unirii Transilvaniei cu România. Aceasta a fost o etapă fundamentală, în care structura administrativ-teritorială şi instituţională începe să se uniformizeze la nivelul întregii mitropolii şi în care au fost definite şi afirmate cu tărie direcţiile principale de dezvoltare ulterioară în domeniul canonic, dogmatic, ritual, instituţional, cultural sau identitar. A fost perioada celor trei concilii provinciale de la Blaj, care au creat baza teoretică şi au trasat linia dezvoltării ulterioare a Bisericii Unite. A fost şi o perioadă în care s-a accentuat apropierea de Roma – au avut loc, spre exemplu, primele pelerinaje ale credincioşilor uniţi în oraşul suveranilor pontifi.

Cea de-a treia perioadă poate fi delimitată de anii 1918 şi 1948. Biserica Română Unită din Transilvania este încadrată acum în structurile statului român şi traversează şi în plan intern o nouă perioadă de organizare care a avut ca efect o veritabilă uniformizare şi generalizare a structurilor administrative şi instituţionale. A fost o perioadă de efervescenţă culturală dar şi de reînnoire a discursului identitar în condiţiile noului context politic.

Toate aceste elemente au avut o influenţă directă asupra literaturii religioase greco-catolice din Transilvania, la nivelul conţinuturilor, al subiectelor şi domeniilor abordate, al tipurilor de cărţi publicate, al limbii liturgice şi, nu în ultimul rând, al dialogului cu societatea, cu credincioşii proprii şi nu numai, dezvoltat prin intermediul cărţii.

Cercetarea pe care o propunem are în vedere urmărirea câtorva direcţii principale, care au fost foarte puţin exploatate de către istorici sau teologi până în momentul de faţă. Ne vom opri mai întâi asupra tipurilor de literatură religioasă realizată de către greco-catolicii ardeleni în perioada menţionată. Vom încerca să identificăm principalele domenii care au fost promovate, care au fost tematicile cele mai importante, conexiunile dintre ele. Vom analiza sursele care au stat la baza acestei literaturi şi contextul ideologic şi cultural în care a fost ea realizată. Foarte relevantă se va dovedi şi descoperirea influenţelor venite din exterior: mai întâi dinspre literatura teologică romano-catolică din epoca post-Vatican I şi apoi a pontificatelor lui Leon XIII şi Pius X; dinspre realizările din domeniu ale greco-catolicilor din afara spaţiului românesc – rutenii, spre exemplu; şi chiar dinspre literatura religioasă ortodoxă din Transilvania de până la 1918 şi din România unită.

În acest context, ne propunem să analizăm scrierile cu caracter dogmatic, canonic şi ritual care s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea elitei clericale a Bisericii Unite, în special în contextul nevoii create după Conciliul Vatican I şi a conciliilor provinciale (1872-1900). Vom urmări temele abordate şi racordarea acestor scrieri la problematicile dezvoltate de teologia occidentală de-a lungul unui secol. Această analiză este de o mare importanţă şi foarte relevantă pentru a înţelege locul pe care Biserica Unită l-a ocupat în cadrul Bisericii Catolice în general dar şi pentru a defini mai bine specificul identitar al greco-catolicismului ardelean.

Dacă acest prim nivel al cercetării se referă mai mult la nivelul elitar al bisericii, literatura de tip catehetic, omiletic şi istoric se găseşte într-o relaţie mult mai directă şi mai strânsă cu credincioşii, cu societatea căreia i se adresează în mod nemijlocit. Catehismele, calendarele populare, predicile şi lucrările cu caracter istoric au jucat un rol esenţial în educaţia oamenilor de rând, dar şi a clerului de la nivel parohial. Este vorba atât de pregătirea spirituală propriu-zisă cât şi de cea culturală dar mai ales identitară a credincioşilor, mai ales într-o societate fragmentată din punct de vedere confesional şi naţional. Aceste lucrări dezvăluie un dialog permanent cu societatea, fiind foarte mult legate de probleme ca: dezvoltarea culturală şi şcolară a societăţii româneşti; mentalităţi colective; relaţii interconfesionale. Ele au avut ca scop accentuarea gradului de conştientizare şi asimilare de către credincioşi a valorilor şi elementelor specifice pe care estre clădită identitatea confesională. Tot în acest plan avem în vedere analiza şi a lucrărilor cu caracter polemic care dezvăluie foarte bine stadiul la care ajunsese dialogul interconfesional.

O a doua direcţie de cercetare, care provine din analiza internă a acestor cărţi apărute între 1850 şi 1948, se va concentra asupra problematicii limbii. Avem în vedere şi aici mai multe direcţii de cercetare: mai întâi evoluţia limbii liturgice, vizibilă prin textele cărţilor liturgice editate cu regularitate în toată această perioadă; şi bineînţeles, modul în care toate curentele teoretice, lingvistice, ale vremii au influenţat limba liturgică. Pornim de la faptul că problema limbii are un puternic caracter identitar, fiind influenţată de ideologica politică şi naţională a vremii. Limba liturgică a cărţilor de slujbă ale greco-catolicilor ardeleni a fost rezultatul unui proces în care s-au amestecat implicarea lor permanentă în susţinerea luptei naţionale a românilor aflaţi pe teritoriul Imperiului Habsburgic respectiv al Austro-Ungariei între 1867 şi 1918, cu nevoia alcătuirii unui limbaj liturgic specific, care să individualizeze şi mai mult Biserica Unită, mai ales în relaţia sa cu cea Ortodoxă, fără a se îndepărta însă de la tradiţia răsăriteană. În acest sens, ne dorim să urmărim evoluţia şi etapele procesului de latinizare a limbi vizibil mai ales până în 1918 şi care a cunoscut un ritm mai puţin accentuat în perioada interbelică, tocmai ca un efect al realizării unirii cu România a Ardealului.

Din aceste două direcţii importante ale cercetării se poate distinge în mod direct cea de-a treia: problematica identităţii confesionale. Discursul identitar, dezvoltat în jurul elementelor ce ţin de credinţă, rit, tradiţie, istorie, limbă, denominaţie, alteritate, a fost promovat prin intermediul cărţii, al predicii şi al catehizării. Formarea identităţii proprii Bisericii Unite a fost o preocupare a ierarhiei ecleziastice greco-catolice încă de la mijlocul secolului XVIII. Ne propunem să vedem care au fost principalele teme ale acestui discurs şi căile sale de difuzare şi promovare. De asemenea, un element important va fi analiza contextului istoric în care anumite direcţii ale acestui tip de discurs au fost accentuate în detrimentul altora. Ne propunem şi o evaluare comparatistă cu evoluţia acestui discurs în mediul romano-catolic, respectiv în cel ortodox. Să nu uităm faptul că Biserica Greco-Catolică din România a trebuit să se definească pe sine pornind tocmai de la această dublă apartenenţă: la lumea catolică, latină, prin problematica dogmatică şi jurisdicţională; respectiv la lumea răsăriteană, greacă, prin rit, tradiţie şi aspecte canonice. Modul în care aceste două componente au evoluat în interiorul identităţii Bisericii Greco-Catolice este una dintre preocupările principale ale cercetării noastre. Eficienţa promovării acestui discurs poate fi descoperită prin analiza evoluţiilor confesionale de la nivelul societăţii, deoarece aici, mai mult decât în orice alt domeniu, se poate vedea impactul pe care îl are asupra oamenilor şi comunităţilor dialogul pe care acestea îl poartă cu clerul şi ierarhia bisericii de care aparţin.

O atenţie deosebită o vom acorda aspectelor tehnice ale istoriei cărţii. Avem în vedere analiza evoluţiei marilor centre tipografice din spaţiu greco-catolic transilvan din această perioadă, în primul rând a tipografiei arhidiecezane din Blaj dar şi a activităţii tipografiilor care au funcţionat din a doua jumătate a secolului XIX şi mai târziu, la Gherla, Lugoj şi Oradea. Ne vom referi la producţia de carte, aspecte ce ţin de legislaţie, tiraje etc. Este o istorie a tiparului, a răspândirii cărţii dar şi una culturală prin excelenţă.

Toate aceste direcţii ne conduc spre analiza impactului pe care cartea l-a avut asupra comunităţilor de credincioşi în ansamblu şi al indivizilor în particular. Putem cuantifica astfel efectul educaţiei religioase dar şi naţionale susţinute prin intermediul literaturii religioase de toate tipurile pe o perioadă mai lungă de timp. Avem în vedere şi aspectele ce ţin de educaţia credincioşilor în masă, cât şi de formarea intelectuală a elitelor.

Pornind de la toate aceste probleme, ne dorim o cercetare interdisciplinară în care să se îmbine componentele specifice studiului istoric, teologic, pedagogic sau lingvistic. De asemenea, urmărim dezvoltarea unei perspective deschise, comparatiste, referindu-ne atât la realităţile anterioare perioadei propuse spre analiză cât şi la cele contemporane paralele, provenite din mediile romano-catolic şi ortodox. Este o cercetare de ansamblu al unei problematici culturale, istorice, teologice şi lingvistice foarte complexe, urmărite în durată lungă, ceea ce conferă o mai mare autoritate concluziilor care vor fi formulate. Este o viziune centralizatoare, menită să descopere programul care a susţinut producţia de carte religioasă de toate tipurile pe parcursul unui secol. Este o cercetare care doreşte să se dezvolte în jurul mai multor termeni-cheie: identitate confesională, formare a identităţii, educaţie religioasă, dialog interconfesional, dialog dogmatic, canonic şi ritual.

Trebuie să accentuăm faptul că o astfel de cercetare ce ţine de istoria ecleziastică, de istoria culturii şi literaturii religioase, de istoria societăţii româneşti ardelene şi nu numai, de istoria şi geografia cărţii, este un demers ştiinţific nou în ansamblul universului istoriografic românesc, în ciuda faptului că numeroşi cercetători marcanţi s-au apropiat şi de subiecte ce ţin de istoria Bisericii Greco-Catolice, contribuind decisiv la lămurirea multor aspecte deosebit de importante din evoluţia istorică a acestei biserici în perioada cuprinsă între anii 1850 şi 1948 (Nicolae Bocşan, Iacob Mârza, Ioan Cârja, Cornel Sigmirean, Marius Bucur, Simion Retegan, Gheorghe Gorun etc.). Au fost abordate însă teme ce aparţin unei istorii a ierarhilor, a evoluţiei instituţionale şi a institutelor de învăţământ, a relaţiei cu Roma sau a implicării Bisericii Unite în mişcarea naţională. Tocmai de aceea considerăm că atingerea obiectivelor generale şi specifice pe care ni le-am formulat pentru această cercetare va avea ca efect întregirea imaginii de ansamblu nu doar a istoriei Bisericii Greco-Catolice din Ardeal şi din România în perioada cuprinsă între 1850 şi 1948, ci şi a societăţii româneşti atât la nivelul ei elitar cât şi al comunităţilor şi al indivizilor în particular.