Facultatea de Istorie şi Filosofie
Departamentul Filosofie
Eristikon - Revistă studenţească de filosofie
| Mureşan Monica Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca Facultatea de Istorie şi Filosofie Doctorand |
| Pentru o istorie a morţii în peisajul istoriografic românesc (Religiozitate şi atitudini în faţa morţii în spaţiul transilvan din premodernitate până în secolul XX, coord. Mihaela Grancea, 2005 şi Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI-XX, coord. Mihaela Grancea şi Ana Dumitran, 2006) |
| Moartea este o constantă în istoria umanităţii, anonimă sau celebră, individuală sau masivă, aceasta a stârnit mereu reacţii intense, a inspirat deopotrivă pe teologi, filosofi, artişti şi oameni de ştiinţă. Moartea este un fenomen care a ridicat numeroase semne de întrebare tuturor civilizaţiilor, imaginarul morţii fiind bogat reprezentat în mitologiile tuturor popoarelor antice şi în toate religiile de mai târziu.1 Dramatismul acestui fenomen a fost vizibil diminuat în momentul în care omul a devenit conştient că este muritor şi a început să lase pentru generaţiile viitoare "urme" ale trecerii sale. Istoria morţii este cea care, recuperând şi analizând aceste urme, a lăsat să se întrevadă o altă faţă a istoriei vieţii.2 Cu toate acestea, începutul istoricizării morţii a fost destul de anevoios întrucât foarte mult timp aceasta a reprezentat un tabu, moartea fiind exilată dincolo de viaţă, atitudine ce s-a schimbat doar odată cu manifestarea sensibilităţii creştine în evul mediu.3 Abia în anii '50-'60 ai secolului XX istoricii francezi reuniţi în jurul revistei Annales, au recuperat definitiv acest teritoriu deosebit de fascinant. În timp, thanatologia a devenit în sine un domeniu al cunoaşterii iar nu o cercetare istorică de ramură, dezvoltând teme, metode de cercetare şi grile de lectură specifice. Astfel, s-au conturat trei nivele de lectură: moartea ca fenomen în dimensiunea sa cantitativă, moartea trăită cu referire la atitudinile, sentimentele şi reacţiile pe care ea le provoacă în sensibilitatea colectivă şi discursul asupra morţii4 elaborat de fiecare societate în parte. Problematica morţii s-a dovedit a fi dificil de abordat prin mijloace tradiţionale şi datorită surselor mai puţin convenţionale pe care le presupune: testamente, cimitire şi pietre tombale, crematorii, discursuri funebre, predici de înmormântare, reprezentări ale morţii şi ale lumii de dincolo, etc. Şi în cazul de faţă, sursa dictează metoda şi nu invers. Marea varietate de surse, caracterul lor exhaustiv si complexitatea problematicii au făcut necesar apelul la interdisciplinaritate, moartea intrând în câmpul preocupărilor specialiştilor din domenii variate precum: istoria mentalităţilor colective şi a imaginarului, istoria religiilor şi istoria artei, antropologia şi psihologia istorică, demografia şi etnografia, sociologia şi filosofia. Istoricii au recuperat din aproape în aproape o serie de teme de o deosebită diversitate - de la atitudinile specifice în faţa morţii la reprezentările morţii, de la evenimenţialul la imaginarul morţii şi al lumii de dincolo, de la discursuri şi predici funebre la destinul sufletului şi corpului după moarte - în funcţie de specificul perioadei istorice abordate. Aşa cum ne-au obişnuit până acum istoricii cei mai avizaţi ai domeniului thanatologiei, interogaţia istorică având în centrul ei moartea debutează aproape invariabil cu această cunoscută axiomă: "nimic nu e mai sigur decât moartea şi nimic mai nesigur decât ceasul când va veni". Lăsând la o parte "fatalismul" asumpţiei mai sus amintite rămâne de elucidat care sunt de fapt resorturile motivaţiei istoricului morţii şi condiţia ontologică a acestuia. Există cel puţin două explicaţii pertinente ale acestei preocupări: pe de o parte, moartea poate constitui un subiect ca oricare altul pentru cercetarea istorică interesată de tot ce este uman, de toate aspectele şi momentele vieţii; pe de altă parte, poate exista un interes particular faţă de moarte tradus prin conştientizarea propriei condiţii efemere a istoricului ca om, de unde s-a născut şi interogaţia inconştientă a originii istorialităţii. Nu în ultimul rând, această "istorie a tăcerilor", devenită o vogă, poate provoca interesul oricărui istoric preocupat de abordări teoretice novatoare. În încercarea de racordare la tendinţele istoriografice mondiale, în ultimii ani interesul istoricilor români s-a oprit fireşte şi asupra problematicii morţii, temă considerată de acum "clasică" pentru istoria mentalităţilor colective şi a imaginarului social, însă la noi asumată doar tangenţial, nesistematic şi sporadic. Scrutarea orizontului istoriografic românesc al istoriei morţii face posibilă diagnosticarea atât a neajunsurilor cât şi a realizărilor în domeniu ale momentului. Se evidenţiază astfel câteva fericite excepţii dintre care cel mai reprezentativ este cazul tânărului istoric Marius Rotar care a realizat poate cea mai elaborată istorie a morţii în spaţiul românesc. O serie de alţi istorici, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, au publicat în reviste tematice5 şi volume colective numeroase studii variate ca tematică şi mod de tratare. În stadiul actual al cercetării, volumele colective dedicate problematicii morţii au meritul de-a reuni contribuţiile unor istorici "cu preocupări diverse umplând astfel unele goluri" din istoriografia românească. În acest sens este salutară iniţiativa istoricului Mihaela Grancea de a coordona la interval de numai un an două volume colective în cadrul proiectului cu titlu: Religiozitate şi atitudini în faţa morţii în spaţiul transilvan din premodernitate până în secolul XX, proiect demarat în anul 2005. Primul volum - Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI-XIX - este practic continuat de volumul Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI-XIX, la a cărui coordonare s-a alăturat şi Ana Dumitran, motiv pentru care vom trata împreună aceste două volume în cele ce urmează. Volumul Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI-XIX este prima contribuţie colectivă care reuneşte treisprezece studii incitante - oare intenţionat sau dintr-o pură coincidenţă? - reprezentând tot atâtea contribuţii de natură metodologică cu o arie vastă de investigaţii. Volumul debutează cu un "Cuvânt înainte" al coordonatoarei care se vrea a fi o analiză exhaustivă a istoriografiei problematicii morţii. În continuarea argumentului, studiul istoricului Marius Rotar6 realizează o radiografiere a istoriografiei româneşti dedicate morţii. Remarcând creşterea numărului studiilor şi articolelor publicate asupra tematicii după 1989, precum şi diversificarea şi specializarea tematicii în ultimii ani (de la teme precum testamentul şi practicile sale, la problematica cadavrului şi a sinuciderii, şi chiar la problematica spaţiilor delimitate de către moarte sau problematica imaginarului morţii) autorul observă o centrare a cercetărilor efectuate până mai recent asupra perioadei cuprinse între a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, precum şi o treptată recuperare a cercetării secolului al XX-lea. În loc de concluzie, istoricul pledează pentru o istorie românească a morţii în sens larg aşa cum se practică cu succes în alte spaţii istoriografice. Carmen Florea7 semnează un studiu axat pe funcţionalitatea disciplinei sociale şi ecleziastice la nivelul solidarităţilor citadine premoderne propunându-şi să analizeze modalităţile în care s-au articulat şi au funcţionat liniile de solidaritate în raport cu momentul morţii. Studiul are în vedere fraternităţile Corpus Christi, tipul reprezentat de fraternitas exulum şi asociaţiile meşteşugăreşti din Cluj, Sibiu, Braşov în epoca medievală. De factură asemănătoare este şi articolul semnat de Edith Szegedi8 care încearcă să prezinte felul în care moartea a fost integrată în disciplina ecleziastică şi socială protestantă din Transilvania secolelor XVII-XVIII funcţionând ca atare în primul rând prin excludere, iar funcţiile morţii în aceste discipline se reflectă cu precădere în măsurile ce se referă la înmormântare şi cimitire. Printre studiile focalizate pe discursul despre moarte ca manifestări ale culturii oficiale şi populare, modelatoare ale sensibilităţilor specifice se numără şi cel al Anei Dumitran9, studiu prin care identifică câteva dintre laitmotivele predicilor funerare din Transilvania secolului al XVII-lea după cum urmează: relaţia dintre moarte şi păcatul originar; motivul memento mori!; egalitatea în faţa morţii şi dansul macabru; egalitatea în faţa Judecăţii de Apoi, posibilitatea de a ajuta morţilor excluzând plânsul şi protestele împotriva morţii care nu pot ajuta sufletul mortului ci stârnesc mânia lui Dumnezeu; moartea ca întoarcere la Dumnezeu pentru cei drepţi; aşa-numitele iertăciuni prin care cel mort îşi cere iertare de la cei cu care a convieţuit prin intermediul preotului. Din aceeaşi categorie face parte şi studiul Laurei Stanciu10 cu referire la structura, conţinutul şi semnificaţiile predicilor maiorene concepute, redactate şi rostite la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Autoarea remarcă faptul că în temele fundamentale ale predicilor lui, Petru Maior îşi cere iertare de la cei cu care a convieţuit - păcatul, moartea şi autoreflexia prilejuită de ea - servind programului iluminist de educare şi emancipare a omului. Mihaela Grancea şi Emöke Csapó11 semnează un studiu de caz având ca obiect cimitirul maghiar din Cluj în secolul al XIX-lea. Pornind de la modul de reprezentare şi asumare a morţii, autoarele operează următoarea clasificare a inscripţiilor funerare studiate: moartea nivelatoare, moartea salvatoare, moartea dorită, moartea romantică şi moartea văzută ca somn. Epitafurile sunt structurate la rândul lor în trei părţi: în primul rând se localizează în spaţiul şi timpul terestru existenţa decedatului, urmată de prezentarea datelor biografice şi de formula de încheiere. O categorie aparte de epitafuri evidenţiate de autoare sunt cele care condamnă boala nedreaptă ce rupe firul vieţii, sau ironizează caracterul mai dificil al persoanei în cauză într-o notă umoristică aparte. Studiul12 istoricului Corneliu Pădurean reuşeşte să identifice prin intermediul testamentelor arădenilor din secolul al XIX-lea aşteptările şi temerile cele mai sincere în faţa implacabilităţii morţii. Pe baza analizei efectuate, istoricul observă două tipuri de atitudini ale testamentarilor în faţa morţii care se apropia: o serie dintre ei erau preocupaţi mai ales de soarta averii pe care au agonisit-o de-a lungul vieţii, în timp ce alţii se arătau mai degrabă preocupaţi de soarta sufletului lor după moarte pregătindu-şi cu minuţiozitate înmormântarea şi slujbele de pomenire ulterioare. Autorul consideră că în astfel de cazuri avem de-a face cu oameni dotaţi cu o puternică personalitate, de unde şi nevoia acestora de a-şi impune dorinţele chiar şi în faţa morţii. Cercetarea Valeriei Soroştineanu13 analizează relaţia dintre religiozitatea comunităţilor transilvănene şi fenomenul muririi. Autoarea a încercat să prezinte modul specific în care se întrepătrund diferite tipuri de discurs: cel al Bisericii care s-a construit şi prin intermediul Şematismelor sau Calendarelor editate de Arhiepiscopia Ortodoxă a Transilvaniei, cu discursul medical pe fondul evoluţiei satului românesc în preajma primul război mondial. Pentru perioada respectivă preoţii şi învăţătorii din mediul rural au jucat rolul de element catalizator. Calendarele mai sus menţionate reprezintă o sursă istorică bogată în informaţii, de genul literaturii de popularizare a medicinii moderne axate pe cunoaşterea şi aplicarea noţiunilor de bază ale igienei sau a reclamelor la diverse medicamente. O altă sursă a studiului o reprezintă cuvântările funebre, singulare în mediul ortodox, şi care sunt în măsură să ofere o explicaţie pentru evoluţia predicii, sau a componentelor acesteia în timp. Studiul următor al antologiei, semnat de Ada Grenner14, realizează o analiză comparativă pe baza unei alte surse specifice istoriei morţii: monumentele funerare, alegând ca eşantioane reprezentative cimitirele evanghelic şi ortodox din Agnita. Prin inventarierea cauzei decesului şi a vârstei celui dispărut autoarea distinge următoarele trei percepţii ale morţii pe monumentele funerare evanghelice: moartea naturală ca moarte acceptată; moartea "nemiloasă", neacceptată; moartea eroizată în cazul soldaţilor morţi în cele două războaie mondiale. Motivele iconografice preponderente din cimitirul evanghelic erau: îngerul, salcia, crucifixul, făclia şi trandafirul. Pe de altă parte, epitafurile din cimitirul ortodox pot fi clasificate în două categorii: epitafuri simple, care cuprind doar câteva formule tradiţionale de genul "Să-i fie ţărâna uşoară" şi epitafuri complexe dedicate copiilor, celor morţi în urma unor boli, celor morţi prin moarte accidentală, sinucigaşilor, având teme de reflecţie originale sau dedicate de cel decedat celor rămaşi în viaţă. Concluzia articolului constă în observaţia asupra iconografiei monumentului funerar ortodox, mult mai săracă în motive decorative faţă de cea săsească din aceeaşi localitate. O notă aparte în acest volum face studiul aplicat surselor literare de către Andrei Terian15 care îşi propune să investigheze astfel reprezentările morţii prezente în opera unor celebri poeţi români dintre care îi amintim pe Octavian Goga, Lucian Blaga, Ioan Alexandru, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Mureşan şi Dan Coman. Din analiza realizată, autorul desprinde trei modele de reprezentare ale morţii: modelul etnic specific lui Goga pentru care perspectiva morţii rămâne una colectivă; modelul metafizic caracteristic lui Blaga în care imaginarul poetic se constituie pe suport folcloric sau religios şi modelul corporal al poeţilor mai puţin cunoscuţi Ion Mureşan şi Dan Coman, model care menţine o perspectivă centrată asupra autopercepţiei corporale şi fiziologice. Sultana Anca Avram16 propune o analiză antropologică centrată pe obiceiurile tradiţionale româneşti legate de înmormântare, adică "operaţiile" aplicate trupului celui decedat în vederea pregătirii sale pentru Marea Trecere. În timpul priveghiului de exemplu se pot observa două tipuri de jocuri: de vivificare a mortului (sau nunta mortului) şi altele de ceremonial funerar. Autoarea remarcă înlocuirea în timp a jocurilor tradiţionale prilejuite de priveghi cu jocuri noi în special de cărţi sau table, sau cu bocete, cu evocarea unor evenimente din viaţa celui decedat, cu citirea unor rugăciuni. În ultima parte a volumului avem două studii aplicate istoriei morţii de dată mai recentă, şi anume studiul Mihaelei Grancea17 axat pe investigarea atitudinilor referitoare la moarte din perioada totalitară în care s-a încercat "epurarea" morţii de spiritualitate şi vulgarizarea discursului despre moarte. Autoarea îşi susţine teza cu ajutorul inscripţiilor funerare pe care le împarte în cinci categorii: inscripţii funerare simple care presupun textul sumar, laic, cu trimiteri doar la biografia fundamentală a defunctului; inscripţii funerare edificatoare pentru supravieţuirea mesajului eschatologic creştin, conţinând citate biblice şi invocări ale protecţiei divine pentru a dobândi viaţă veşnică; inscripţii funerare expresii ale creştinismului popular; inscripţii funerare cu sintetice formule şi teme de meditaţie "metafizică"; inscripţii funerare cu mesaj etic şi patriotic. Foarte interesantă este reflecţia autoarei cu privire la textul epitaf văzut ca reflectarea unui registru complex de sensibilităţi, discursul despre moarte fiind totodată şi discurs despre viaţă pentru istoria recentă. În aceeaşi categorie de studii dedicate istoriei recente a morţii în spaţiul românesc, se înscrie şi studiul semnat de Cristina Dogot18 care încearcă să depisteze într-o serie de jurnale de informare şi săptămânale culturale clujene din perioada 1989-2004 - Echinox, Apostrof, ABC, Analiză, Bilanţ, Comentariu, Tribuna, Gazeta Transilvaniei, Clujul liber, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan - modul în care a fost prezentată problema lichidării dictaturii prin eliminarea fizică a cuplului Ceauşescu, felul în care a evoluat prezentarea acesteia. De asemenea, autoarea a încercat să surprindă percepţia publicului asupra acestor evenimente, realizând un sondaj în cadrul opiniei publice clujene prin treizeci şi cinci de chestionare aplicate la şaptesprezece femei şi optsprezece bărbaţi. Din analiza articolelor de presă reies două direcţii principale de abordare a evenimentelor din decembrie 1989: articolele referitoare la fenomenul revoluţionar având de regulă drept ţintă acţiunile de stradă şi articolele care fac referiri la fostul cuplu prezidenţial. Acestea din urmă se construiesc pe mai multe etape după cum urmează: etapa considerării executării cuplului Ceauşescu ca pe un eveniment firesc; etapa în care eliminarea fizică începe să fie demistificată şi percepută în dimensiunea sa reală, politică şi umană, cu conotaţiile sale morale şi legislative; etapa în care imoralitatea etică şi viciul legislativ care au acţionat în cazul eliminării soţilor Ceauşescu este recunoscută şi asumată. Se remarcă faptul că opinia publică nu era dependentă de sursele locale de informare, ci avea acces la surse variate de informare reflectând elemente ce nu au fost regăsite la nivelul presei locale. Volumul se încheie cu o addenda cuprinzând peste douăzeci de fotografii ale monumentelor funerare din diferite localităţi din ţară care au constituit subiectul geografic al unor studii din cele detaliate mai sus. Problematica volumului colectiv la care s-a făcut referire în rândurile de mai sus a fost continuată şi dezvoltată un an mai târziu în volumul monografic Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI-XX, coordonat de Mihaela Grancea împreună cu Ana Dumitran, volum care se va axa în principal pe apelul la transdisciplinaritate. Cele şaisprezece studii sunt împărţite în două mari categorii, prima dedicată contribuţiilor metodologice, istoriografice, sociologic-epistemologice şi antropologice cu referire la studierea morţii şi a fenomenului muririi şi o a doua secţiune cu studii încadrate istoriei confesionale, discursurilor oficiale şi populare despre moarte şi murire, studii ce recurg la analize de antropologie politică şi istorică, de istorie şi critică literară. Între autorii studiilor din acest volum remarcăm o serie de nume cunoscute şi din primul volum dar şi alţi istorici precum Alexandru Sonoc, Georg Weber, Ciprian Bogdan, Angela Dobrescu, Philippe Bachelor, Lucian Robu, Rodica Grigore şi Marian Coman. Arheologul Alexandru Sonoc urmăreşte într-un studiu consistent19 felul în care a fost abordată în istoriografia tradiţională problematica practicilor funerare definitorii pentru o anumită comunitate, subliniind ideea conform căreia continuitatea unor tradiţii, inclusiv funerare, într-o regiune, de-a lungul unei perioade istorice îndelungate, nu implică în mod necesar continuitatea de locuire în una şi aceeaşi aşezare şi nici continuitatea etnică, unele tradiţii funerare fiind transmise altei comunităţi care le-a instituţionalizat. Autorul dezavuează tentaţia de reconstituire forţată a unor tradiţii funerare dacice şi daco-romane, perpetuată de unii etnologi încă din timpul propagandei politico-ideologică a regimului naţional-comunist. Studiul semnat de teologul şi sociologul Georg Weber20 interpretează problematica refulării morţii din perspectiva sociologiei cunoaşterii şi a teoriei germane a sistemelor cu ajutorul cărora demonstrează că aceasta este o caracteristică structurală a modernităţii. Autorul cercetează relaţia dintre structura atribuirii de sens morţii şi structura societăţilor moderne în şase părţi: 1.) prezentarea preocupărilor sociologiei privind problema morţii; problema locului morţii în structura realităţii societăţilor moderne; 2.) problema locului morţii în structura realităţii societăţilor moderne; 3.) formularea unui concept din perspectiva ştiinţelor sociale printr-o argumentaţie de tipul formalo-funcţional-structurală şi explicarea din perspectiva sociologiei cunoaşterii; 4.) rezultatele cercetării vor sta la baza formulării unui memento mori existenţial; 5.) rezultatele teoretice vor fi confruntate cu formele moderne de doliu şi riturile moderne de înmormântare; 6.) răspunsul la întrebarea formulată în titlu. Concluzia studiului constă în afirmaţia potrivit căreia refularea socială a morţii este o caracteristică structurală a modernităţii neputând fi eliminată ci doar moderată în simptomele ei externe. Tema refulării morţii ca aspect al modernităţii este abordată şi de Ciprian Bogdan,21 în următorul articol centrat pe evoluţia raportului dintre identitate şi schimbarea specifică modernităţii. Autorul presupune şi o perspectivă analitico-critică vis-à-vis de teoriile societăţii exemplificate prin contribuţii teoretice care studiază conştiinţa morţii şi fenomenul muririi. Demersul său vizează problema raportului dintre identitate şi orizontul morţii: în ce măsură neinvestirea cu sens a morţii are efecte asupra configuraţiei identitare sau dacă o anumită tipologie identitară poate influenţa perspectiva noastră asupra morţii? Apropierea de fenomenul morţii se face în contextul în care modernitatea elimină ideea tradiţională a morţii ca "tranziţie" spre o altă viaţă, moartea fiind reinterpretată din perspectiva vieţii ca pură dispariţie biologică. Această interpretare a imaginarului morţii determină supralicitarea fără precedent a vieţii, fapt ce se traduce prin justificarea libertăţii şi unicităţii radicale a existenţei individuale. Spre deosebire de Georg Weber, filosoful român consideră refularea structurală a morţii ca fiind un efect al modernităţii şi mai ales al secularizării impuse de aceasta. Angela Dobrescu22 semnează un studiu inedit având ca temă de reflexie modificarea relaţiei cu moartea din perspectiva practicilor instituţionale specifice, precum şi atitudinea faţă de moarte a tinerilor. Analiza are ca subiect de investigaţie cimitirul Bellu din Bucureşti fiindcă acesta răspunde cerinţei de a oferi întrepătrunderea mai multor funcţiuni societale în cadrul său. Demersul are la bază 45 de interviuri sociologice semistructurate, aplicate personalului implicat în administrarea cimitirului, unor concesionari ai mormintelor, precum şi unor vizitatori ai cimitirului. Cercetarea de teren este în măsură să releve elementele unui proces de secularizare dar nu neapărat şi de desacralizare. După prezentarea amenajării spaţiale a Cimitirului Bellu, articolul continuă cu cercetarea modului în care funcţionează în cadrul politicilor de administrare a cimitirului diferitele tipuri de antrepriză funerară. Funcţia cimitirului de a servi ca spaţiu de studiere a dinamicii sociale în diferite epoci istorice ar putea transforma cimitirul într-un punct de atracţie culturală prin mediatizarea notorietăţii cimitirelor care au monumentele funerare ale unor personalităţi larg cunoscute, şi popularizarea poveştilor despre morminte, despre diferitele monumentele funerare sau incidentele petrecute în acest spaţiu. În privinţa "autenticului" în tradiţia funerară, autoarea conchide că în raportarea "supravieţuitorilor" la defuncţi şi în asumarea responsabilităţii faţă de monumentele funerare, există în prezent mai multe seturi de reguli, fiecare putând fi considerat valid. În concluzie se arată că tendinţa de secularizare existentă în prezent duce la conturarea unui nou statut al cimitirului ca loc al memoriei dar şi ca spaţiu în care se exersează cutume culturale şi economice. Philippe Bachelor,23 psiholog şi manager la Crematoriul şi Memorialul "Fawkner Park" din Melbourne, Australia, abordează tema vizitei la cimitir ca element al sistemului de habitudini presupuse de perioada doliului din perspectivă antropologică. Studiul său explorează locul cimitirului în ritualul doliului prin prisma conceptului de suferinţă. Astfel, autorul a identificat diferite valori ale vizitei pentru îndoliaţii din diferite medii sociale şi culturale şi a evidenţiat trei motive principale pentru care persoanele îndoliate vizitează mormintele: îndeplinirea unui sentiment al obligaţiei sau datoriei; menţinerea unei relaţii neîntrerupte cu decedatul; căutarea alinării propriei dureri, şi implicit, eliberarea de sentimentul vinovăţiei. Principalele emoţii identificate în rândul vizitatorilor din cimitire sunt împărţite de autor în două mari categorii: regret şi consolare. Alte emoţii includ vinovăţia, respectul, singurătatea, teama şi furia. Cimitirul oferă astfel consolare şi un anume confort personal pentru vizitator. Vizitarea cimitirelor este o activitate încărcată de valori - diferite în funcţie de importanţa emoţională a decedatului, etnia familiei, sexul vizitatorului, metoda de dispunere a rămăşiţelor, concepţia vizitatorului despre viaţa de apoi - presupunând o intensă participare emoţională şi spirituală. A doua parte a volumului debutează cu studiul istoricului Carmen Florea24 care analizează relaţia esenţială dintre devoţiune şi dorinţa de salvare, cu accent pe rolul confesiunii. După o scurtă introducere în istoria ordinelor mendicante, partea cea mai consistentă a articolului este dedicată analizei practicii imitatio Christi specifice catolicismului. Aceste practici se evidenţiază printr-un puternic caracter penitenţional ce valorizează suferinţa fizică în timpul vieţii ca exerciţiu devoţional cotidian care face mai accesibil idealul mântuirii veşnice. Un alt aspect vizat de acest studiu îl reprezintă atitudinea faţă de corp după moarte, înhumarea acestuia într-un spaţiu sacru constituind de asemenea o cerinţă necesară pentru obţinerea mântuirii. Studiul semnat de Maria Crăciun25, pornind de la constatarea puţinelor reprezentări ale "morţii bune" din pictura transilvăneană îşi propune să reconstituie existenţa unui discurs coerent despre moarte, precum şi mijloacele textuale şi vizuale prin care acesta este difuzat înspre credincioşi. Scopul articolului constă în evidenţierea eficacităţii discursului clerical, prin analizarea cultului care este dezvoltat drept urmare a interiorizării mesajului ecleziastic. Sursele pe care se sprijină investigaţia sunt imaginile de pe polipticele produse pentru comunităţile rurale aparţinând în cea mai mare parte Muzeului Bruckenthal din Sibiu care înfăţişează ipostazele "morţii bune" (moartea cu sacrament) şi a "morţii rele" (moartea fără protecţie divină). Există sfinţi care ocupă un loc important în devoţiunea populară, pentru că protejează împotriva "morţii rele" ce de exemplu Sfânta Barbara ce protejează împotriva morţii năpraznice, Sfântul Cristofor care protejează de moartea departe de casă, în timpul unei călătorii şi Sfântul Mihail protector prezent la patul de moarte al credinciosului pentru a cântări sufletele. Studiului Anei Dumitran26 porneşte de la premisa că ritualul de înmormântare practicat de români până în secolul XX este un amestec de vechi practici precreştine şi practici impuse prin Molitvenic. Obiectul analizei sale îl constituie genul liric al versurilor compuse pentru a însoţi sau completa ritualul de înmormântare din împrejurimile Zlatnei în secolele XVII-XIX. Sunt evidenţiate diferenţele dintre bocet şi cântecul la om mort, pentru că în timp ce primul înfăţişează moartea ca vinovată pentru realitatea cea mai crudă, "verşul" reprezintă moartea fie ca pedeapsă pentru păcate, fie ca fericita întâlnire cu Dumnezeu. Există şi o asemănare între cele două elemente ale analizei, în sensul că ambele categorii sunt concepute pe categorii de vârstă, în funcţie de sex şi de gradul de rudenie cu defunctul, doar că verşul nu atinge complexitatea şi varietatea bocetului. Născute sub presiunea sau imboldul unui model spiritual străin, de sorginte occidentală, promovate mai mult sau mai puţin conştient de Biserica românească din Transilvania ca modalităţi de evanghelizare primară, aceste creaţii cu pretenţii de literatură cultă, adeseori simple reformulări versificate ale mesajului predicilor funebre, au sfârşit prin a vehicula stereotipii specifice bocetului precreştin. Convieţuirea cu bocetul a determinat contaminări fără a duce însă la dispariţia totală a "verşului" ca specie autonomă de literatură funebră. Edith Szegedi27 propune în articolul său o analiză a relaţiei dintre boală şi moarte aşa cum reiese din discursul medical al secolului al XVII-lea, având ca sursă două scrieri din opera medico-teologică a lui Pápai Páriz Ferenc, anume: Pax corporis (1695) şi Pax sepulcri (1698). Centrul de greutate a acestor opere îl reprezintă preocuparea pentru problematica cauzalităţii morţii. Evoluţiile discursului medical despre boală şi moarte presupun redefinirea morţii ca realitate care nu poate fi "raţionalizată" aşa cum s-a încercat prin introducerea criteriului morţii cerebrale în secolul al XVII-lea. Analizând activitatea medico-teologică a lui Pápai Páriz Ferenc se ajunge la concluzia că acesta prelucrează, transmite şi sintetizează atât cunoştinţele medicinei academice cât şi experienţa proprie şi tradiţia medicinei populare. În acest fel Pápai Páriz Ferenc a reuşit să facă medicina inteligibilă tuturor, explicând bolile prin factori naturali, fără a exclude obligaţia medicului de a-l pregăti pe bolnav pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Articolul lui Marius Rotar28 dovedeşte pertinent faptul că în Transilvania secolului al XIX-lea explicaţiile morţii depindeau de nivelul de instrucţie al celor care le emiteau. Primul loc în sistemul de interpretări şi explicaţii îl ocupă discursul religios, reliefat prin omiletica cu o puternică influenţă la nivelul societăţii transilvănene, urmat de discursul legislativ care urmărea implementarea unei explicaţii ştiinţifice a morţii. Autorul identifică două teme cu rol de inovaţie în discursul religios al epocii: prezenţa accentuată a bolii ca explicaţie a morţii în predica de înmormântare şi tendinţa accentuată de eroizare a defunctului cu ocazia morţii fie el o personalitate, fie un om comun. Sunt surprinse trei situaţii respinse de discursul religios: sinuciderea, problema crematoriilor şi incinerării şi problema spiritismului. Prin creşterea importanţei discursului medical se observă treptat tendinţa de medicalizare a morţii impunând revalorizarea vieţii şi stimulând măsurile sanitare preventive. Pe un al treilea nivel se situează discursul literar asupra morţii decriptat în presa vremii prin rubricile de fapt divers, de informaţii zilnice, de necrologuri, de glume, de reclame, prin publicarea unor testamente, gesturi de caritate ocazionate de înmormântări, redarea unor telegrame şi scrisori de condoleanţe. Prin urmare, în Transilvania secolului al XIX-lea, explicaţiile morţii corespund unor ritmuri societale şi culturale diverse. Studiul istoricului Corneliu Pădurean29 realizează o incursiune în unele aspecte legate de moarte ca fenomen biologic şi social în prima jumătate a secolului XX în Arad, singurul centru urban al zonei la data respectivă. Investigaţia sa urmăreşte atât aspectele de natură statistico-demografică, cât faptul cotidian. Printre cauzele morţii sunt enumerate tuberculoza, difteria, febra tifoidă, scarlatina, precum şi cauzele violente ca de pildă sinuciderile şi diversele accidente. Este subliniat faptul că majoritatea deceselor se produceau în afara domiciliului în spitale precum: Spitalul Judeţean, Spitalul de copii "Principele Mircea", Institutul de obstretică şi ginecologie, Spitalul Militar, sau în instituţii de ocrotire socială de genul Azilului de copii, al Căminului infirmilor sau Căminul săracilor. Alte decese în afara spaţiului domestic surveneau pe stradă, în pădurea Ceala, malul Mureşului, sau Baia Neptun. Studiul semnat de Lucian Robu30 propune analiza unor aspecte legate de patologia ce a determinat morbiditatea şi mortalitatea în România interbelică, în contextul socio-economic şi cultural de după primul război mondial. Astfel, tuberculoza şi sifilisul, cunoscute ca boli profesionale, erodau sănătatea publică din România epocii datorită muncii extenuatoare şi absenţei unei minime asistenţe medicale la locul de muncă, fabricile devenind în aceste condiţii reale focare de infecţie. Anchetele sociale efectuate au arătat următorii factori care au favorizat răspândirea bacilului de sifilis şi a tuberculozei: spaţiile de locuit insuficiente şi adesea insalubre, folosirea obiectelor casnice în comun, convieţuirea celor bolnavi alături de cei sănătoşi, caracterul deficitar al alimentaţiei, consumul excesiv al unui singur tip de aliment, absenţa laptelui şi a derivatelor sale, eforturile fizice prelungite. Altă cauză a erodării sănătăţii publice în perioada interbelică a fost mortalitatea provocată de cancer, boală cu atât mai răspândită cu cât regiunea era mai dezvoltată. În mediul rural predomina cancerul aparatului digestiv, în special la bărbaţi, în timp ce la femei era frecvent cancerul ovarian, cu frecvenţă mai ridicată la cele necăsătorite. Între plăgile sociale este evidenţiat locul prioritar al alcoolismului, ale cărui efecte asupra aparatului digestiv, nervos şi circulator nu au putut fi atenuate, evident, de alimentaţia deficitară. Alarmant era şi procentajul ascendent al cazurilor de sinucidere, categoriile cele mai afectate fiind: muncitorii calificaţi (20,51%), funcţionarii (12,6%), personalul casnic (9,5%), intelectualii (8%). Printre cauzele suicidului sunt amintite: dificultăţile de adaptare la alt mod de viaţă, odată cu intensificarea ritmului de urbanizare, afecţiunile psihice, bolile cronice cu speranţă redusă de vindecare. Cu toate eforturile de prevenţie, în perioada interbelică nu se distinge un discurs sanitar consistent şi coerent, cu rezultate palpabile în plan profilactic. Totuşi, nu pot fi excluse unele valenţe educative ale discursului oficial interbelic. Cristina Dogot31, extinde şi mai mult aria de investigaţie a problematicii morţii în secolul al XX-lea printr-un studiul care surprinde locul pe care sinuciderea l-a ocupat în doctrina şi practica politică legionară. Articolul debutează cu o introducere în problematicile filosofice şi concrete ale sinuciderii, după care continuă cu o "trecere în revistă" a sinucigaşilor din perioada respectivă în funcţie de apartenenţa acestora la o mişcare politică, statutul profesional şi credinţele religioase, şi se finalizează cu analiza problematicii morţii prin prisma mesajului doctrinei legionare. Autoarea consideră că ideologia legionară nu propune sinuciderea altruistă, ci doar o moarte altruistă, încercând să impună o anumită moralitate membrilor săi prin apelul la eroi şi ideea unei morţi eroice conştient asumate. În aceste condiţii, comportamentul suicidal era doar o reacţie de subordonare la contextul extern şi de structura psihică a superiorilor ierarhici, astfel încât se poate afirma că atitudinea legionarilor faţă de moarte este considerată în esenţă una imitativă dictată de dorinţa de armonizare cu grupul a cărui recunoaştere o friza, dar şi de practica perpetuării a jertfei lui Christos, sau a aşa-zisei jertfe a Căpitanului. Aşadar, în ideologia şi mistica legionară, moartea eroică era o premisă a mântuirii, actul suicidal fiind motivat prin precepte de ordin moral, religios şi chiar politic. Rezistenţa anticomunistă constituie subiectul articolul istoricului Marian Coman32. Legionari, ţărănişti, profesori, funcţionari, studenţi, elevi, ţărani sau soldaţi, toţi sunt deopotrivă oameni pentru care moartea a reprezentat o prezenţă permanentă şi inevitabilă în timpul regimului comunist. Surse folosite pentru acest studiu constau în memoriile şi mărturiile supravieţuitorilor şi documentele din arhivele Securităţii ce au avut ca obiect "bandele teroriste". Frecvenţa cazurilor de sinucidere în rândurile partizanilor este explicată opţiunea acestora de a pune capăt vieţii umilitoare de prizonier, moartea voluntară devenind astfel arma libertăţii individuale în faţa tiraniei colective a statului. Moartea îşi pierde statutul angoasant căci nu ea este cea care devine imposibilă într-un stat totalitar ci libertatea. De asemenea, în ciocnirile survenite între luptătorii rezistenţei şi forţele Securităţii, decesul celui încolţit era uşor de anticipat, din această perspectivă, soluţia pentru care opta cel care refuza să se predea aflându-se în imediata vecinătate a celui care se sinucide. "Partizanul" care era prins viu putea reprezenta un pericol chiar şi pentru cei care luptaseră alături de el, existând riscul de a ceda torturilor şi de a oferi informaţiile de care Securitatea ar fi avut nevoie pentru prinderea celorlalţi. În cazul luptătorilor din rezistenţă, opţiunea morţii reprezintă şi un act de revoltă şi de sfidare a regimului dar şi un manifest simbolic adresat celor care îi împărtăşesc opţiunile politice şi identitare. Criticul literar Rodica Grigore33 semnează un studiu interesant care analizează modul în care scriitorul timişorean Sorin Titel percepe moartea între "clipa cea repede" şi amurgul lumii tradiţionale, problematica morţii putând fi considerată o adevărată supratemă a operei autorului mai sus menţionat. Astfel, în Clipa cea repede, Sorin Titel realizează "scrierea vieţii spre moarte", morţile eroilor români fiind prezentate în contextul mai larg al spectacolelor lumii: moartea ca spectacol pentru viaţă şi viaţa ca spectacol pentru moarte sau viaţa şi moartea ca spectacole metaforice ale nemuririi. În final, totul reprezintă de fapt stingerea unei lumi, amurgul civilizaţiei tradiţionale româneşti, reflecţii asumate o dată cu conştientizarea trecerii timpului. Ultimul cuvânt aparţine coordonatoarei, Mihaelei Grancea34 care propune atenţiei cititorilor un studiu despre reflexia asupra problematicii asumării jertfei victimelor revoltei din decembrie 1989, modul în care aceste morţi au fost eroizate de către societatea civilă şi supravieţuitori. Monumentele funerare dedicate acestor eroi, departe de a constitui o realizare artistică, pot fi luate în considerare datorită inscripţiei funerare care aminteşte în majoritatea cazurilor doar numele victimelor. Nici unul dintre aceste monumente nu marchează triumful, ci martirajul celor căzuţi astfel încât au devenit în timp altare ale civismului ce angrenează pelerinaje şi rugăciuni colective pentru victimele Revoluţiei. În procesul de configurare a imaginii eroului revoluţionar se regăseşte arhetipul mântuitorului, arhetip ce impune ideea sacrificiului. Moartea eroică pare o înfrângere, însă ea este poarta prin care se poate asigura mântuirea celui care se jertfeşte pe sine pentru Ceilalţi, în lupta cu Răul, întruchipat în dictatorul anticreştin. Epitafuri puternic personalizate sunt prezente mai ales în cimitirele eroilor şi în textele monumentelor şi plăcuţelor comemorative din "oraşele-martir" Timişoara şi Bucureşti, devenite adevărate "locuri ale memoriei". Multe dintre epitafuri evaluează esenţa jertfei celui "adormit" şi exprimă recunoştinţa ori mândria supravieţuitorilor, care îşi depăşesc astfel durerea. Cele mai frecvente epitafuri sunt acelea prin care supravieţuitorii deplâng moartea eroului în maniera lamentoului tradiţional, amintindu-se doar în treacăt despre statutul de erou al defunctului. O categorie aparte de inscripţii funerare, prea puţin reprezentate însă, este aceea a "epitafului-cronică" care narează moartea eroului, atrocitatea represiunii, sentimentul de sfârşit de lume şi suferinţa supravieţuitorilor. Epitaful comemorativ din perioada respectivă este expresia unei sensibilităţi identitare dar şi o cheie pentru descifrarea modului în care supravieţuitorii percep semnificaţia sacrificiului eroic. Spre deosebire de primul volum din această serie, ultimul volum se încheie cu un indice de nume şi locuri deosebit de util în parcurgerea selectivă a textelor atât de variate ca tematică, surse, perioadă istorică abordată şi metodologie uzitată. Ambele volume reprezintă o contribuţie de marcă în domeniul istoriei morţii din spaţiul românesc, un bun câştigat şi în acelaşi timp un pas înainte care, sperăm că va stimula pe viitor cât mai multe iniţiative de acest gen, şi de ce nu, va provoca istoricii români să treacă într-o etapă superioară a cercetărilor lor prin publicarea de sinteze care să traseze în profunzime problema atitudinilor, reprezentărilor şi discursurilor despre moarte specifice fiecărei confesiuni sau etnii din ţară. |
|
1 Vezi Mircea Eliade, Istoria religiilor şi a credinţelor religioase, 2 vol., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, Ediţia a II-a back 2 Vezi Philippe, Omul în faţa morţii, 2 volume, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, passim back 3 Vezi Johann Huizinga, Amurgul evului mediu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, passim back 4 Vezi Toader Nicoară, Clio în orizontul mileniului trei. Explorări în istoriografia contemporană, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002, p.149, apud Michel Vovelle, Sur la Mort în Ideologie et mentalités, Paris, 1982, pp. 101 - 103. back 5 Vezi Oamenii şi moartea în societatea românească, numărul 1-2 (5-6)/2004 al Caietelor de Antropologie Istorică, coordonat de Toader Nicoară back 6 Marius Rotar, Istoriografia românească asupra morţii: modele şi contra-modele. O lume încă deschisă în Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI-XIX, coord. Mihaela Grancea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, pp. 17-50. back 7 Carmen Florea, Despre tensiunea unei solidarităţi în evul mediu târziu: exemplul unor oraşe transilvane în op. cit., pp. 51-70. back 8 Edith Szegedi, Moartea, disciplina ecleziastică şi socială în mediile protestante din Transilvania (secolele XVII-XVIII) în op. cit., pp. 71-85. back 9 Ana Dumitran, Constante ale discursului în omiletica funebră a românilor transilvăneni din secolul al XVII-lea în op. cit., pp. 86-129. back 10 Laura Stanciu, Omiletica lui Petru Maior ca oportunitate de armonizare a Reformei catolice cu Iozefinismul în op. cit., pp. 130-146 back 11 Mihaela Grancea şi Emöke Csapo, Poarta "Marii Treceri" sau perspectiva asupra morţii reflectate de epitaful maghiar din Cimitirul Házsongárd în Clujul secolului al XIX-lea în op. cit., pp. 147- 166. back 12 Corneliu Pădurean, Testamente ale unor locuitori din Arad de la începutul secolului al XIX-lea în op. cit., pp. 167-173. back 13 Valeria Soroştineanu, Religiozitate şi atitudini în faţa muririi la românii ortodocşi din Transilvania. Consideraţii generale (1899-1916) în op. cit., pp. 174-197. back 14 Ada Grenner, Comunitate bisericească, religiozitate şi atitudini în faţa morţii în Agnita secolelor XIX-XX în op. cit., pp. 198-212. back 15 Andrei Terian, Modele de reprezentare a morţii în poezia ardeleană din secolul al XX-lea în op. cit., pp. 213-228. back 16 Sultana Anca Avram, Aspecte privind trupul şi moartea în tradiţia populară românească în op. cit., pp. 229 - 238 back 17 Mihaela Grancea, Epitaful românesc în perioada regimului totalitar, sursă pentru investigarea atitudinilor referitoare la moarte, în op. cit, pp. 239 - 303. back 18 Cristina Dogot, Percepţii asupra morţii soţilor Ceauşescu în opinia publică şi presa clujeană în op. cit., pp. 304-330. back 19 Alexandru Sonoc, Problema perpetuării unor tradiţii funerare precreştine în cultura populară românească, între realitatea arheologică şi "folclorul ştiinţific" mitologizant, în Discursuri despre moarte în transilvania secolelor XVI-XX, coord. Mihaela Grancea, Ana Dumitran Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, pp. 19-115. back 20 Georg Weber, Reprimarea morţii - o caracteristică structurală a modernităţii? Aspecte din perspectiva teoriei sistemelor şi a sociologiei cunoaşterii, în op. cit., pp. 116-145. back 21 Ciprian Bogdan, Identitatea modernă şi orizontul morţii, în op. cit., pp. 146-174. back 22 Angela Dobrescu, "Bocetul pop", sau despre resemnificarea patrimoniului funerar. Studiu de caz: Cimitirul Bellu din Bucureşti, în op. cit., pp. 175-192. back 23 Philippe Bachelor, Beyond the Funeral, în op. cit., pp. 193-202. back 24 Carmen Florea, Instituţionalzarea obţinerii mântuirii între modelul intercesorial şi iniţiativa personală, în op. cit., pp. 203-226. back 25 Maria Crăciun, "Moartea cea bună": intercesori şi protectori în pragul marii treceri. Între discursul clerical şi pietatea populară, în op. cit., pp. 226-269. back 26 Ana Dumitran, Lirica funebră transilvăneană între profan şi sacru, în op. cit., pp. 270-302 back 27 Edith Szegedi, Boală, moarte şi medicină în secolul al XVII-lea, în op. cit., pp. 303-355. back 28 Marius Rotar, Discursuri , anotimpuri şi explicaţii ale morţii în Transilvania celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX, în op. cit., pp. 355-403. back 29 Corneliu Pădurean, Decesele între statistică şi eveniment familial în Aradul primei jumătăţi a secolului XX, în op. cit., pp. 404-417. back 30 Lucian Robu, Boală şi moarte în România interbelică. Consideraţii generale, în op. cit., pp. 417-431. back 31 Cristina Dogot, Doctrina legionară şi problema sinuciderii, în op. cit., pp. 432-471. back 32 Marian Coman, Fenomenul morţii în contextul mişcării de rezistenţă anticomunistă din spaţiul ardelean, în op. cit., pp. 472-483. back 33 Rodica Grigore, Proza lui Sorin Titel între "clipa cea repede" şi amurgul unei lumi, în op. cit., pp. 484-501. back 34 Mihaela Grancea, Retorica despre moartea eroică în epitaful lui Decembrie '89, în op. cit., pp. 502-527. back |
| Înapoi |