Universitatea "Babeş-Bolyai" Facultatea de Istorie şi Filosofie Departamentul de Filosofie Eristikon - Revistă studenţească de filosofie
Mihai Ometiţă Universitatea "Babeş-Bolyai" Facultatea de Istorie şi Filosofie Departamentul Filosofie An III Metoda întrebării Argument Când am recitit cele ce urmează, gândul mi-a zburat la Descartes şi mai apoi la Kant. O dată la Descartes, pentru că înţelegerea corectă a cunoscutei lui metode - atât cea a îndoielii cât şi ceea ce e numit generic metoda carteziană - nu este atât o lectură, cât o acţiune. Într-adevăr, tehnic vorbind, metoda carteziană nu e deducţie, iar rezultatul ei nu e o intuiţie, nici un concept; adică atât procesul cât şi finalitatea lui scapă fixării exacte. Aceasta înseamnă că rostul metodei rămâne nedesăvârşit dacă aceasta se îndepărtează de etimologic: metoda e drum. Esenţa acestor lucruri o ştia şi Descartes, dar poate că e ceva ce n-a bănuit: nu el era cel care făcea metoda, ci metoda era cea care îl făcea pe el. Anume că, cel care descoperă rostul unui drum nu poate fi decît el însuşi pe acel drum. Apoi gândul mi-a ajuns la Kant, în aceea că tematizarea Ideilor transcendentale rotunjeşte, printre altele, filosofia sa. Folosul acestora, dincolo de rezolvarea dificultăţilor într-un sistem de filosofie şi naşterea altora noi, precum şi dincolo de turnura pe care o imprimă istoriei gîndului, fac şi ceva mult mai simplu: sunt imbolduri pentru cugetul oricărui subiect; refuză, adică, instalarea confortabilă a gânditorului în preajma unei teze, momindu-l cu necondiţionatul sau, mai bine spus, cu mai multul. Să ne întrebăm deci ce ne-am întrebat şi în cazul lui Descartes. Kant ne învaţă că gândirea noastră critică e ademenită de Ideile transcendentale şi că ceea ce o face critică e tocmai continuarea neobosită a gândului. Însă şi noi l-am putea învăţa pe Kant - sau i-am (re)aminti doar? - că tocmai când se gândea la şi scria despre Idei, nu o făcea decît sub imboldul Ideilor. Când am scris însă aceste rânduri, gîndul meu era în cu totul altă parte: la viaţa unei întrebări care e coniventă aceleia a răspunsului ce i se potriveşte. Şi că atunci cînd răspunsul păşeşte înainte şi devansează întrebarea, abătându-se de la drum, o suprimă; deci, se suprimă pe el însuşi. Acum nu ştiu dacă să înţeleg gândul scrierii prin acela al citirii, ori invers, gândul citirii, prin cel al scrierii. Prima parte. Metoda de a întreba I. Petru tine, întrebarea doar se iveşte; naşterea ei pentru tine e prezenţa ei subită. Izvorul acestei prezenţe e departe de zarea gândirii tale. II. Odată ivită, caracterul ei e expansionist; tinde către zarea gândirii tale. Ţâşneşte din străfunduri şi se depune ca interogaţie peste tot. Trebuie să nu te laşi cuprins, trebuie să faci paşi îndărăt. Să ţâşnească în faţa ta, dar să-i cuprinzi cu privirea ţâşnirea. Întrebarea e prin natura ei labirintică şi expansionistă. Când i-ai zărit marginile de jur împrejur, te afli cel mai departe de răspuns. III. Întrebarea nu creşte decât la lumina conştiinţei despre ea. De fiecare dată când te întrebi, întrebarea mai tresare o dată şi mai ţâşneşte o dată. Trebuie să te întrebi ocolit, nu în întrebare, ci în mărginimea ei. Dacă i-ai privit în străfunduri, conştiinţa despre ele îi va lumina sămânţa ce şade acolo; se va face tulpină până în lumina conştiinţei despre mărginimea întrebării. Mănâncă, şi poate se întrerupe ritmul şi se fisurează conştiinţa despre întrebare. Dormi, şi sigur se taie craca de sub conştiinţa întrebării. IV. Dar lumina conştienţei luminează îndeajuns pentru ca întrebarea s-o apuce pe cărările minţii. Trebuiesc aruncate în faţa ei răspunsuri provizorii. Nu prăbuşite peste ea, ci prin 'prejurul ei. Dacă anihilezi întrebarea, vei rămâne cu leşul ei în mijlocul lumii tale. Metoda răspunsului e asediul întrebării. Ce e esenţial pentru un asediu e aşteptarea. Metoda răspunsului e aşteptarea. Acesta nu izvorăşte din întrebare, ci de pe lângă ea, din mărginimea sa. V. Entuziasmul presimţirii răspunsului e simultan tulburării lui. Absenţa răspunsului anterioară întrebării e simetrică absenţei răspunsului după ce acesta a fost dat. VI. Răspunsul dizolvă interogaţia, deci curmă configurarea lui, adică vitalitatea lui. Răspunsul se suprimă pe el însuşi. Din întrebare rămîne doar tonul interogativ, care se oferă ca soclu pentru expunerea în lume a unui cadavru de răspuns. A doua parte. Însăşi întrebarea are metodă I. Întrebarea se naşte din mirare, din adulmecarea absenţei răspunsului; dar se naşte odată cu răspunsul. Ştie că dincolo de zarea ei o aşteaptă o conştiinţă care să-i stea substrat traiului, adică interogaţiei. II. Odată ce întâlneşte conştiinţa despre ea, în întrebare se trezeşte instinctul autoconservării. Se vrea ca întrebare. Se vrea vrută ca întrebare. Se oferă întotdeauna împodobită; din ce în ce mai împodobită. Când conştiinţa se retrage din calea ei, se ştie nevrută, deci, nu destul de împodobită. Îşi dispune podoabele labirintic; poate, poate, conştiinţa s-ar pierde printre ele. Când întrebarea împrejmuieşte, se ştie desăvârşită, căci oriunde ar privi conştiinţa, o zăreşte pe ea. III. Într-o lumină crepusculară a conştiinţei despre întrebare, traiul ei - interogaţia - se împiedică. Însă, dacă se face lumină ca lumina zilei, întrebarea zăreşte pământurile conştiinţei şi le înstăpâneşte. Înserarea lumii ei e conştiinţa slăbită despre ea; noaptea lumii ei e curmarea conştienţiei care insufleţeste acea conştiinţă. Pe noapte, întrebarea doar bâjbâie. IV. În călătoriile ei pe timp de zi, întrebarea se pomeneşte cu variante a ceea ce ascunde la spate. Acestea o pun teribil la încercare, ameninţînd că ceea ce ascunde la spate nu e decât o variantă printre variante. Din ce în ce mai multe variante, din ce în ce mai împrejmuită. Sistemul încurcat de oglinzi care îi reflectă imperfect spatele îi dă de neştire care îi mai este spatele. Aşa că ascunde succesiv variantă după variantă. V. Răspunsul, cândva ascuns în spatele întrebării, ştiindu-se acum nemaiascuns, vede, în lumina conştiinţei, făpturi asemănătoare lui. Tresare, după lungul trai însingurat şi porneşte cu năzuinţa întemeierii de comunitate. VI. Răspunsul e suprimat prin raportul coroziv al contradicţiei în întâlnirea cu una dintre variantele sale. Celelalte variante rămân în imponderabilitate logică. Semnul întrebării, al unei întrebări fără raspuns, se prăbuşeşte pe spate. În cupa semnului întrebării se adună cenuşa logică a răspunsului. Înapoi